10 motive pentru care aștept cu nerăbdare să termin liceul

Ieri am aflat că mai am doar trei luni de liceul. Anul școlar se termină pe 26 mai pentru noi, cei care nu dăm examenele naționale pentru a intra la o facultate în Grecia. Tot ieri s-au împărțit declarațiile pe care fiecare elev trebuie să le completeze pentru a lua parte la examen. A fost, deci, primul pas decivis înspre viitorul pe care toți îl visăm. Iar nouă ni s-a spus că, practic, mai avem trei luni din viața pe care o cunoaștem atât de bine, pe care am trăit-o timp de 12 ani. Dacă scoatem din calcul toate zilele libere și cele două săptămâni de vacanță de Paște, nici trei luni nu mi-au mai rămas.

school-hallway

Sentimentele mele sunt contradictorii. Predomină, bineînțeles, nerăbdarea și ușurarea. Însă undeva, într-un colț al ființei mele, nu am cum să nu fiu absolut terifiată de faptul că termin liceul și că tot ce îmi este familiar se termină. Ieri am avut un șoc când m-am uitat în jur, mi-am văzut toți colegii glumind și râzâd în clasă, cu tipica lor nebunie, și mi-am dat seama că pe unii dintre ei nu îi voi mai vedea niciodată, după trei ani de zile în care am petrecut șapte ore pe zi, cinci zile pe săptămână, cu ei.

Cu toate acestea, ziua de azi mi-a confirmat că liceul trebuie să se termine cât mai repede. Am avut o zi care m-a obosit psihic. Am scris un eseu de două ore, în care a trebuit să mă lupt cu colegii mei care nu voiau să tacă din gură, în timp ce încercam să scriu ceva coerent. După ce am terminat eseul, mi-am deschis veșnicul caiet unde îmi scriu gândurile și am înșirat cele zece motive pentru care abia aștept să se termine liceul. Habar nu am unde voi fi anul viitor pe vremea aceasta, însă cert este că nu mai suport holurile școlii, băncile mici și chipurile pe care le știut deja pe de rost.

Așadar, cele zece motive pentru care aștept cu nerăbdare să ies de pe băncile școlii sunt:

  1. Am obosit să fiu forțată să socializez cu oameni cu care nu am nimic în comun

Unul dintre cele mai rele lucrurile la școală a fost, pentru mine, faptul că a trebuit să petrec atât de mult timp cu niște ființe cu care nu am nici o legătură. Din toți cei 24 de oameni care suntem în clasă, am ceva în comun cu maxim trei. În rest, diferențele dintre mine și colegii mei sunt uriașe. La naiba, pe unii nici măcar nu îi simpatizez și, ca să fiu sinceră, îmi vine să îi omor cu zile pe cei mai mulți dintre ei. Problema nu sunt diferențele dintre noi, ci faptul că ei nu știu să treacă peste ele și nu acceptă ca cineva să ducă o viață diferită de a lor.

  1. Mi s-a urât de rutina de a mă trezi în fiecare zi la șapte doar pentru a sta șapte ore degeaba

Trebuie să înțelegeți că eu ador să mă trezesc dimineața. Dacă aș putea, mi-aș începe activitatea la ora 5, când este încă liniște și toată lumea doarme. Sunt doar eu și gândurile mele, fără a fi deranjată de așteptările și cerințele oamenilor din jurul meu. Nu trezitul devreme este problema, ci inactivitatea de după. Pur și simplu nu mai suport să stau într-o bancă minusculă timp de șapte ore, înconjurată de idioți care urlă ca din gură de șarpe, fără a face ceva productiv, când am o mie de activități pe care trebuie și vreau să le fac.

  1. Mă sictiresc glumele proaste și ironiile colegilor

La mine în clasă predomina nevoia fiecăruia de a ieși în evidență. De cele mai multe ori, nu într-un mod bun. Am o mulțime de colegi care suferă de un acut complex de inferioritate care îi face să apeleze la tot felul de tertipuri pentru a atrage atenția asupra lor. De exemplu, glumele proaste și ironiile care se vor a fi deștepte, reușind doar să agaseze restul lumii și să demonstreze cât de limitați sunt ei. Unde mai pui că mai am și câțiva rasiști și misogini în clasă.

  1. Nivelul de imaturitate din clasă mă exasperează

Nu înțeleg ce am făcut să nimeresc într-o clasă cu mai mulți băieți decât fete. La naiba, nu sexul colegilor mei este problema, de fapt. Problema cea mai mare este lipsa de educație din familie și imaturitatea de-a dreptul frustrantă. Putem lua ca exemplu eseul de azi, asupra căruia nu m-am putut concentra cum trebuie, pentru că dragii mei colegi erau puși pe șotii și glume, țipând din gura mare și dându-se în spectacol, fără a ține cont de cei care voiau să scrie ceva bun. În general, clasa mea este vestită în școală pentru prostiile pe care le facem și pentru gălăgia nestăvilită.

  1. Mă irită complet falsa aparență a bunătății și a maturității

Am să fiu sinceră. Cei mai mulți dintre colegii mei sunt falși. Chiar dacă râdem și glumim sunt sigură că bârfele despre mine și nu numai sunt la ordinul zilei. Spre exemplu, toată lumea crede că sunt putred de bogată doar pentru că sunt stilată și am cel mai bun telefon dintr-o masă de aproximativ 500 de elevi. Îi las în pace și nu mă amestec în treburile lor, comunicând cu ei doar când este nevoie. Nu mă încred deloc în zâmbetele lor, pentru că privirea spune totul. Și apoi, sunt complet exasperată de pretențiile lor de oameni maturi. Mai toți se vor a fi adulți, când de fapt se comportă ca niște copii.

  1. Urăsc ideologiile pe care încearcă să ni le forțeze profesorii

Zău că îmi apreciez profesorii, mai ales pentru că au de-a face cu o clasă ca a mea, doar că mulți dintre ei sunt atât de old school, încât au și uitat că lumea se bazează pe diferențele dintre oameni și că două persoane nu pot fi la fel. Ideile și opiniile lor pot fi interesante. Problema intervine în momentul în care ei încearcă să ne impună crezurile lor, refuzând să accepte faptul că lumea și generațiile se schimbă, și că noi nu putem crede în aceleași lucruri ca ei. Dacă ar avea vreun rost, le-aș explica câtorva dintre ei că fiecare persoană vrea altceva de la viață și că nu mi se pare deloc corect faptul că ne consideră inferiori lor doar pentru că avem alte vise.

  1. Am trecut de stadiul de liceană, atât fizic, cât și psihic

Nu mă mai regăsesc în tot ce înseamnă a fi elev. Școala nu mai reprezintă o prioritate pentru mine și consider că mă ține pe loc. Am atât de multe lucruri pe care aș putea să le fac în timpul pe care îl pierd la școală, încât mi se ridică tensiunea. Fizic, nimeni nu mă crede când le spun că sunt în clasa a 12-a. O dată, la un concert la care am avut reducere la bilet, mi s-a cerut carnetul de elev pentru a demonstra că nu sunt studentă. Eu zic că ar fi cazul să trec la etapa următoare.

  1. M-am săturat să ridic mâna de fiecare dată când am nevoie la toaletă.

Mi se pare deja penibil ca la 18 ani să îmi cer voie la baie. Partea mai rea este că, datorită elevilor care nu înțeleg că hârtia igienică nu este făcută să fie risipită, directorul școlii a hotărât ca aceasta să fie ținută la birou, de unde ne ducem să cerem înainte de a folosi toaleta. Mă exasperează la culme că directorul trebuie să știe când am eu nevoie la baie. Unde mai pui că se așteaptă de la noi să ieșim în lume și să ne comportăm ca adulții, când noi încă trebuie să ridicăm mâna ca să mergem la baie.

  1. Vreau să studiez dimineața

Perioada aceasta este atât de importantă pentru cariera mea, încât mă enervează la culme că trebuie să studiez după-amiaza, când deja sunt obosită după peripețiile cu colegii de la școală. Tânjesc după studiul odihnit de dimineața, pe care acum îl pot face doar sâmbăta. Gata, m-am săturat să mă țină școala pe loc. Îmi vreau viața acum.

  1. ÎMI VREAU LINIȘTEA, LIBERTATEA ȘI ALEGERILE PROPRII!

Nu mai pot să fiu băgată într-o oală cu oameni cu care nu am nici o legătură. Nu mai vreau să fac lucruri care îmi sunt impuse de alții, nu mai vreau să tac, nu mai vreau să am de-a face cu un sistem de rahat. Nu mai vreau să fug după aprobarea unor persoane care se cred importanți doar pentru că au puterea de a ne pune niște note. Nu mai vreau să am de-a face cu imaturitate și cu falsitate. Îmi vreau libertatea. Vreau să mă trezesc dimineața la cinci, să beau cafea, să fumez și să scriu, apoi să mă culc, să mă trezesc pe la nouă și să studiez. Vreau să ies la o cafea dimineața, vreau să îmi fac orele de vioară dimineața, vreau să-mi câștig banii, să-mi dau concertele, să călătoresc în voie și să învăț pentru că vreau eu să o fac.

Pfui, ce bine a fost! Sunt atât de obosită de școală, încât lunile acestea trei mi se par interminabile, chiar dacă știu că sunt cele mai ușoare. La fel de bine știu că la un moment dat voi regreta școala. Însă până atunci, motivele acestea mă fac să ard de nerăbdare până când voi călca pentru ultima dată în afara școlii și voi pleca din acel loc fără să mă uit înapoi.

Dacă sunteți și voi elevi, aștept părerile voastre despre școală. Vreau să aud dacă vă place, dacă nu și care motivele din spatele sentimentelor voastre legate de instituția aceasta. J

20 de lucruri despre mine pe care nu le știți

Astăzi am decis să scriu despre mine. Atât de mult timp am scris despre cărți, filme, oameni și viață în general, încât m-am trezit în dimineața aceasta și mi-am spus că ar fi bine să vă spun câteva lucruri normale despre mine. Cum ar fi, de exemplu, ce marcă de pastă de dinți folosesc. Nu pentru că ar interesa pe cineva în mod special, ci pentru că uneori este bine să spui oamenilor lucruri banale despre persoana ta, după ani întregi în care i-ai lăsat să vadă doar partea ta profundă, cea pe care nu poți să o dezvălui decât prin cuvinte. Astăzi fac o schimbare de scenariu și, în caz că vreți să mă cunoașteți și mai bine, am ales 20 de lucruri banale despre mine pe care nu le știți și pe care le consider destul de interesante încât să vi le împărtășesc.

1. Fructele mele preferate sunt bananele și clementinele. Cel puțin pe timp de iarnă. Vara nu mă pot hotărî între pepene verde, cireșe, căpșuni și toate celelalte fructe pe care le mâncăm în acest anotimp. Cert este că aș putea mânca numai banane și clementine și aș fi fericită.notebook-1

2. Ador broccoli și tot ce este sănătos și verde. Nici măcar când eram mică nu uram legumele. Întotdeauna le-am considerat foarte gustoase, iar broccoli se numără printre mâncărurile mele preferate. Un pic de ulei de măsline, niște suc proaspăt de lămâie, puiul făcut de mama, și masa este gata!

3. Am câteva semne lăsate de vioară. Pentru început, avem rana de la gât care arată dubios, degetul arătător de la mâna dreaptă îmi este denivelat de la arcuș, iar unghiile de la degetul arătător și cel mijlociu de la mâna stângă nu îmi cresc de la corzi. Uneori, când studiez mai mult, am o rană mică și la baza gâtului. Mă mândresc cu semnele acestea și nu încerc să le ascund, pentru că arată cine sunt.

4. În afară de amintiri, nu am colecționat niciodată nimic. Nici măcar timbre.

5. Cu toate astea, păstrez biletele și invitațiile de la concertele la filarmonică. De exemplu, semnul meu de carte este o invitație la concert pe care mi-a dat-o proful acum câteva luni. În pauza dintre prima parte și a doua, am stat la o țigară cu primele viori din orchestră, și de fiecare dată când deschid cartea și văd invitația, îmi aduc aminte de seara aceea.

6. Am pătura de când eram bebeluș. E roz și pufoasă, iar când am o zi proastă, mă învelesc cu ea. Și nu, nu mi-e rușine că încă o am.

7. Sunt dependentă de cafea. Nu că ar fi un secret, mai ales dacă mă urmăriți pe Facebook sau Instagram. Acum un an nu beam mai mult de un cappuccino pe săptămână, iar acum beau două căni mari de cafea neagră fără zahăr în fiecare zi. Tchibo, pronto!

16780692_1514874791888864_996985062_n

8. Dacă n-aș fi fost violonistă, aș fi devenit jurnalistă sau designer. Jurnalismul mi se pare una dintre cele mai frumoase și mai importante ocupații, iar design-ul mă fascinează.

9. Vreau să colaborez cu trupe mari de rock. Chiar dacă la ora actuală cânt numai muzică clasică, când voi considera că am o bază stabilă în acest domeniu, îmi voi întoarce atenția spre rock. Am visul ăsta că într-o zi voi cânta la Arenele Romane cu Queen.

10. Nu vreau să am copii. Nu, nu mă luați cu placa cu ”ești încă tânără, ai să vezi că ai să vrei, pentru că cine te va îngriji la bătrânețe?!”, pentru că nu ține. Dacă îmi urmăriți blog-ul știți că știu foarte bine ce vreau, iar copii nu fac parte din planurile mele de viitor. Pur și simplu nu mă văd stând în casă și crescând copii. Sunt, în primul rând, mult prea egoistă ca să îmi las viața proprie în spate. În al doilea rând, muncesc de la 7 ani, iar când voi avea stabilitatea economică și îmi voi fi îndeplinit toate visele, credeți-mă că ultimul lucru pe care voi vrea să-l fac e să stau să schimb scutece. În plus, nu mi se pare deloc corect să faci un copil și să angajezi o bonă să îl crească, iar tu să te duci din când în când să îl vezi și după să îți vezi de muncă. So no, no kids for me!

11. Vreau să mai învăț cel puțin cinci limbi străine. Atât timp cât intru în contact cu un anumit popor străin, îmi vine ușor să le învăț limba. Greaca am învățat-o în cam patru luni. Rusa, pe care am studiat-o cu o profesoară doi ani, nu am putut-o învăța nici dacă mă dădeam cu capul de pereți. Eu sunt genul de persoană care învață trăind și experimentând. Vreau să învăț rusa de la ruși, germana de la nemți, italiana de la italieni, franceza de preferat de la un francez și turca de la turci.

12. Ador mașinile. Visez, practic, la momentul când voi avea propria mea mașină. Bine, asta presupune să îmi iau mai întâi carnetul. A merge cu mașina este, pentru mine, una dintre cele mai liniștitoare și mai palpitante senzații care există. Vreau să am un garaj plin de mașini de toate felurile – sport, rapide, elegante, de teren, de colecție, orice.

13. Nu știu să merg pe role sau pe bicicletă. A trebuit mereu să îmi păzesc mâinile. Dacă îmi rup vreun os de la mână, s-a zis cu cariera mea de violonistă. Așa că nu am riscat niciodată și, deși am deținut cam 3 biciclete, nu am putut niciodată să trec peste teama de a cădea, așa că iată-mă acum, la 18 ani, fără să am nici cea mai mică idee despre cum funcționează o bicicletă. Sau rolele. Sau skateboard-ul. Sau orice mi-ar pune în pericol mâinile. Dar pe motocicletă tot vreau să învăț să merg.

14. Sunt obsedată de cercei. Pentru mine, cerceii sunt accesoriul obligatoriu, care te pot scoate din anonimat. Îmi plac cei mari, care atârnă. În special pentru că am părul scurt, îmi scot forma feței în evidență. Dacă aș putea, mi-aș cumpăra o pereche de cercei în fiecare zi. O pereche care îmi place la nebunie este cea de mai jos:

selfie-with-earrings

(În poză îmi puteți vedea și rana de la vioară pe care toată lumea o ia drept un semn lăsat de un iubit cu obiceiuri dubioase.)

15. Vreau să dețin o librărie și un magazin de muzică. După cum puteți vedea, nu am vise prea pretențioase. Deloc! De-aia visez să deschid o librărie în care să poți sta să citești și să bei ceai. Magazinul de muzică ar fi imens, plin cu instrumente și accesorii pentru acestea. Și partituri vechi, dar nu de vânzare, pentru că pe alea le vreau numai pentru mine.

16. Dacă aș putea, m-aș întoarce în timp să iau cina cu Hitler. Cine mă cunoaște știe că sunt obsedată de fenomenul Hitler. Mi se pare absolut fascinant într-un mod grotesc felul în care acesta a reușit să schimbe întreaga lume. Aș vrea să stau la discuții cu el o dată, să încerc să înțeleg cum funcționa mintea lui.

17. Scriu cu stânga. Cu toate acestea, se întâmplă să tai cu dreapta. La grădiniță, am pierdut un an datorită educatoarei care era un pic prinsă în trecut și nu accepta ca cineva din clasa ei să fie stângaci. De-asta, într-o zi am refuzat să mai merg la grădiniță, iar mama m-a înscris din nou anul următor.

18. Vorbesc mai ușor greaca decât româna. Chiar dacă din scris nu se vede, am prins un accent de-a dreptul penibil, care îi face pe români să se uite la mine ca la extratereștrii când aud că sunt din România. Există multe cuvinte și expresii pe care nu mi le amintesc, iar datorită faptului că folosesc greaca în fiecare zi la școală, oral și în scris, a ajuns să îmi fie mult mai ușor să mă exprim în greacă.

19. Nu am avut niciodată o relație serioasă. În timp ce toți prietenii mei au avut măcar o relație de lungă durată, eu nu mă pot lăuda decât cu o relație de două săptămâni, o altă tărăgăneală de aproape șase luni care nu se poate numi relație, și câteva flirturi nevinovate cu vreo doi prieteni. Nu că m-aș plânge. Am lucruri mai importante de făcut. Bănuiesc, de asemenea, că nu este prea ușor să fii într-o relație cu cineva care îți spune constant că iubirea vieții ei este un instrument muzical. Sorry not sorry.

20. Car mereu cu mine un caiet. În geanta mea veți găsi mereu cartea pe care o citesc și un caiet. De câteva luni am mereu la mine caietul pe care l-am cumpărat din Paris, de la librăria Shakespeare and company. Acolo scriu poveși, gânduri, articole și idei care îmi vin. Motivul pentru care am mereu la mine un caiet este simplu. Absolut orice mă inspiră și nu vreau să îmi scape nici o idee bună.

notebook

Scriind toate aceste detalii despre mine, am ajuns la o concluzie la care ajung aproape în fiecare zi. Aceea că sunt o persoană extrem de ciudată și plină de contradicții. Ei, dar până la urmă, este mult mai interesant să fii un pic nebun, nu?

Vă provoc și pe voi să vă gândiți la 20 de lucruri banale despre voi pe care vreți să le împărtășiți cu ceilalți și să le lăsați într-un comentariu! Should be fun. 🙂

Zbor liber

danceIeri am avut prima repetiție cu pianul după diplomă. În aceeași sală, cu aceeași pianistă, cântând la același pian. Scenariul, aproape identic. Diferența izbitoare sunt eu. Imediat ce am intrat în sală m-am gândit la persoana care eram acum un an, iar schimbarea m-a lovit din plin, fiind aproape copleșitoare și incredibilă. Anul trecut parcă bâjbâiam, mergând într-un întuneric infinit cu picioarele unui copil. Anul aceasta am intrat în sala aceea ca o tânără femeie în pragul vieții, mai sigură pe ea, mai experimentată, mai matură. Și, cel mai important, mai ușoară, mai liberă, lipsită de tot ce mă trăgea în jos în trecut.

A fost un sentiment tare ciudat, să intru și să studiez în sala aceea. Să nu mai am diploma fugărindu-mă din urmă, să nu mă mai intereseze hârtia care spune că trebuie să plătim taxele școlare, să simt că știu ce fac și, mai presus de toate, să știu că pot și că va fi mai bine.

M-a întrebat pianista, fosta mea profesoară de istoria muzicii, ce fac. Întrebarea tipică, aproape obligatorie, fără nici o semnificație aparte. Răspunsul meu a fost, de data aceasta, sincer. Pentru că pentru prima dată în viața mea am spus că sunt bine și am simțit-o din toată inima. Cred că s-a văzut asta, pentru că profa mi-a zis că parcă zbor.

Da, doamna profesoară, zbor.

Zbor pentru că nu mă mai ține nimic înapoi și pentru că am scăpat de tot ce îmi umbrea fericirea. Zbor pentru că am luptat pentru mine și în sfârșit m-am câștigat. Zbor pentru că sunt pe un drum de care sunt mulțumită și, deși sunt departe de locul în care știu că pot ajunge, măcar acum sunt convinsă că voi fi acolo într-o zi. Încep, practic, să-mi ating visele și mi se pare aproape ireal. Nu-mi mai este atât de frică, în sfârșit. Știu că mereu se va găsi o cale, atât timp cât există poftă de muncă, voință și determinare. Am fost complet terifiată de pașii aceștia ani întregi, dar acum că se întâmplă și primesc ajutorul de care aveam nevoie, parcă nu mi se mai pare atât de greu.

Zbor pentru că nu îmi mai este dor, frică sau greu. Iubesc ce fac și o fac bine, cu cap. Se poate și mai bine, dar important este că am început și că nu am de gând să mă opresc. Zbor pentru că îmi fac repetițiile, cânt, studiez și munca îmi este recunoscută. Zbor pentru că încep să mă implic mai mult în lumea muzicală și lumea deja mă cunoaște. Avansez cu pași siguri după ani întregi în care am șovăit.

Muncesc mult, dar mie îmi place să fac asta. Alerg încontinuu. Sunt tot timpul undeva, am tot timpul ceva de făcut și lista mea cu lucruri de făcut este aproape interminabilă. Dar asta mă face fericită. Ador să fiu adâncită în munca mea și nu accept momentele când stau degeaba . Eu trebuie să fiu mereu în mișcare, altfel nu-mi găsesc locul.

Aproape că mi se pare ireal că după atâta timp, sunt bine. Mă imt bine. Parcă mi-e și frică să nu rup vraja, să nu vorbesc înainte de vreme. Atât de obișnuită sunt cu starea de rău, încât binele mi se pare o ciudat, ireal. Oricum ar fi, vreau să-mi amintesc de această stare aproape mirifică de zbor liber cât voi trăi.

2016 in review: Cele mai frumoase momente pe care le-am trăit

Ultima zi din 2016. O parte din mine se întreabă când și cum a trecut anul ăsta. O alta de-abia așteaptă să se încheie, să scape de tot ce a înseamnat el. Sunt împărțită între o ușurare de-a dreptul copleșitoare, o nostalgie anormală și o nerăbdare de a vedea ce îmi va aduce 2017. Sunt sentimentele pe care le experimentez în fiecare an pe 31 Decembrie, însă anul acesta sunt amplificate, pentru că 2016 a fost anul cu cele mai importante schimbări și evenimente din viața mea.

14199703_1352601101449568_7008091026733136278_nCând mă gândesc la aceste 12 luni, mi se pare că am trăit o viață de om. Nici nu știu cum să explic cât de tare m-am schimbat anul acesta și cum toate experiențele prin care am trecut m-au făcut să mă desprind total de copilărie și să devin un om cât de cât matur. Bineînțeles, mai am o grămadă de trăit și de învățat, dar 2016 mi-a arătat că se poate. Când mă gândesc la Bianca de anul trecut în comparație cu cea care scrie aceste cuvinte acum, mi se pare că eram un copil. Probabil că așa mă voi gândi și la anul, sau cel puțin sper.

Experiențele mele de anul acesta au fost tare multe. Unele bune, altele mai puțin. Oricum ar fi, fiecare experiență m-a învățat ceva și mă bucur că am avut mintea să iau câte o lecție din tot ce am trăit. Anul a început cu siguranță bine, chiar dacp prima parte a acestuia a fost marcată de o cădere despre care vă voi vorbi un pic mai jos. A fost muncă multă, datorită diplomei, ore întregi de repetiții, lecții de vioară, concerte și audiții. În iunie, acum șase luni, mi-am luat diploma de conservator, apoi mi-am petrecut vara întrebându-mă ce naiba fac eu acum cu viața mea. Mă obișnuisem atât de mult cu stresul, cu munca și cu uitarea de sine continuă, încât atunci când am fost, practic, aruncată în libertate și relaxare, m-am simțit inconfortabil luni întregi. Apoi a venit toamna și m-am trezit din nou când am început să studiez cu un nou profesor, iar asta a adus alte schimbări în viața mea.

Cert este că 2016 a fost un an plin de schimbări, iar cele mai mari au survenit asupra mea și a personalității mele. Datorită diplomei, a trebuit să mă maturizez și să gândesc cu mintea unui adult de 25 de ani. Am trecut prin momente grele, luni întregi în care mă trezeam și mă întrebam de ce naiba o fac și care este rostul. Pentru ce, până la urmă? Am avut momente când am vrut să las totul la o parte și să plec undeva departe, să uit de tot și de toate și să nu mai fiu eu. Am rezistat, totuși, și am ajuns acum să scriu asta, știind că totul trece, că viața merge mai departe și că durerea, oricât de dată naibii ar fi ea, trece până la urmă.14992079_1410731735636504_7413803009124839227_n

Cel mai important lucru pe care l-am învățat în 2016? Să iubesc viața, oricum ar fi ea. Bună, rea, grea, ușoară, plictisitoare, încărcată, viața e al naibii de frumoasă. Și știți ce? Viața nu este compusă numai din lucrurile mari, din concerte și aplauze și audiții câștigate și lucruri pe care tu le faci la 17 ani când alții le fac la 25. Viața e compusă din momentele acelea mici, care îți împrăștie o căldură imensă prin corp și care te fac să îți spui  Bă, fraiero, bine că ai rezistat tu atunci și n-ai făcut vreo prostie, că acuma cum m-ai stăteai tu la taclale cu greii viorii? Oricât de clișeic ar suna, credeți-mă, frumusețea vieții stă în momentele mici. Alea mari aduc cu ele și o grămadă de momente grele, poate urâte de-a dreptul.  Și mai știu, de asemenea, că nimeni, niciodată, n-a murit din cauza unei zile proaste. Doar dacă nu te dai cu capul de o stație de autobuz și îți spargi capul. Ei, acolo s-ar putea să mori. Bine că am capul tare. Ce să mai, poveste lungă, 2016 încearcă în ultimele zile să mă omoare și pe mine, dar nu știe că eu sunt soi tare și nu mă las așa de ușor.

Anul acesta am ales să fac o mică listă cu cele mai frumoase momente din 2016 și experiențele care și-au pus amprenta asupra mea. Voi vorbi puțin despre fiecare, așa cum nu am mai făcut-o până acum, adică cu sinceritate și fără bariere.

Am ales, bineînțeles, cu greu  pentru că, dacă ar fi fost după mine, aș fi inclus în listă fiecare zi de care îmi aduc aminte cu un zâmbet larg pe față. Toate concertele pe care le-am ținut eu sau la care am fost cu oameni minunați și m-am gândit că uite, bă, așa vreau să arate viața mea și nu, nu mă interesează cum, eu vreau să fac muzică. Toate aventurile despre care vorbesc poate cu stânjeneală sau roșeață în obraji. Toate momentele aparent banale, dar care m-au făcut să mă regăsesc pe mine. Dar a trebuit să aleg câteva experiențe pe care nu le voi uita niciodată, iar acestea sunt:
Apogeul, cu siguranță, a fost diploma. Of, Doamne, când mă gândesc la diplomă, o compar cu un munte imens pe care a trebuit să îl urc încălțată cu teniși, fără fes și cu o geacă subțire. Când am început să muncesc pentru diplomă, habar nu aveam ce înseamnă asta. Nu știam că va trebui să îmi schimb complet stilul de viață, să las la o parte tot ce înseamnă viață personală, să studiez până îmi sângera rana de la gât (la propriu), să intru într-o rutină ciudat de confortabilă și să mă maturizez ca să pot să nu mă pun în fund și să plâng până la ziua examenului. Și, Doamne, cum a fost procesul ăsta! Cât de multă oboseală, frică, stres, panică și deznădejde. Studiam cât puteam de mult, până să mă prind că trebuie să studiez nu neapărat mult, ci bine, cu cap. Să fiu prezentă acolo, în muzică și să devin una cu vioara. Câte repetiții! Două repetiții pe săptămână, fiecare durând cam două – trei ore. Trebuia întotdeauna să dau tot ce aveam mai bun, iar când îl auzeam pe proful meu de atunci spunându-mi că trebuie și mai mult, și mai bine, tot ce voiam să fac era să mă duc acasă și să plâng. Pentru că nu mai aveam de unde da. Îmi aduc aminte că în Iunie, în ultima lună, eram atât de obosită și psihic, și fizic, încât deja nu mă mai interesa cum va merge examenul, chiar dacă continuam să muncesc ca o nebună pentru el, probabil din obișnuință.

13529130_1293769857332693_3677184914795157426_n

Însă a meritat totul pentru ziua aia. Nu îmi aduc aminte prea multe de atunci. Știu că, atunci când am intrat pe ușa conservatorului, împreună cu prietena mea cea mai bună, mi-au amorțit instantaneu mâinile și îmi venea, practic, să fac pe mine de frică. Nu știu cum am cântat, dar am făcut-o, iar după două ore juriul a ieșit afară și mi-a spus că uite-ți visul, ia-l, fă ce vrei cu el. Nota 10 și merite de excelență și nu știu dacă m-am simțit vreodată mai goală ca atunci, complet secată de tot, incapabilă să mă bucur cu adevărat de momentul ăla, pentru că mi-am dat sufletul pe scena aia și încă n-am reușit să-l iau înapoi. Ce-a urmat? O neputință de-a dreptul jalnică de a cânta la vioară timp de aproape trei luni.

Ceea ce mă aduce la un alt highlight al anului 2016. Orele cu noul meu profesor. Am avut norocul de a-l cunoaște printr-o cunoștință, violistă româncă, care cântă în aceeași orchestră cu el și care a venit la diploma mea și m-a întrebat ce am de gând să fac după asta. I-am spus că trebuie să mă pregătesc pentru examenele de la facultate, cu toate că, la naiba, eu nu mai puteam să ridic vioara nici dacă ar fi trebuit. Și i-am spus că vreau să îmi găsesc un profesor care să poată scoate totul din mine. I-am zis numele profesorului meu actual, pe care îl văzusem cu o elevă de a lui la un concurs, pe care puștoaica l-a și câștigat. La sfârșitul verii, înainte să plec în Paris, când nu știam în ce direcție să o iau, dna. Felicia m-a sunat și mi-a spus că a vorbit cu profesorul și mi-a dat numărul de telefon a lui. I-am telefonat, după Paris ne-am văzut, i-am cântat și asta a fost. Am început să studiez cu el, chiar dacă mi-a spus că normal nu mai are loc de alt elev, dar trebuie să studiem împreună. Și asta facem, de trei luni. Îmi mănâncă sufletul de trei luni, dar nici nu știu cum să-i mulțumesc, pentru că schimbarea din mine este evidentă.15727000_1464025413640469_7053920682060286984_n

Îmi aduc aminte că prima dată când ne-am văzut, i-am zis că vreau să găsesc din nou bucuria de a cânta la vioară, pe care o pierdusem o dată cu diploma. Și i-am mai zis că sunt dispusă să muncesc oricât pentru a ajunge unde vreau eu să ajung, iar el a spus că se vede. Bucuria nu numai că mi-a readus-o, ci omul ăsta m-a făcut să mă îndrăgostesc de vioară atât de rău încât acum, la momentul la care scriu cuvintele acestea, vioara mea este la lutier pentru o săptămână, iar eu simt că mor, pentru că nu există nimic mai bun pe lumea aceasta decât a descoperi tainele vioarii și a cânta și nimic mai rău decât a nu putea să faci asta.

El e genul de profesor pe care îl căutam mereu, care să se ocupe de tehnica mea, dar și de muzicalitate. La ultima nu are atât de mult de umblat pentru că, aparent, expresivitatea și musicalitatea sunt două elemente cu care sunt născută. Tehnica, pe partea cealaltă… Ei bine, vă spun doar că m-a amenințat cu bătaia de două ori deja, iar la ultima oră mi-a zis că dacă mai accentuez notele aiurea, mă aruncă de la etaj. Ceea ce e cam nasol, dacă stăm să ne gândim că stă la etajul 7. Profu’, nu mai bine facem orele la facultate? Nu de alta, dar poate mai salvez o mână, că alta e să cazi de la 7, și alta e să cazi de la 4.

Oricum ar fi, fiecare oră cu el este ca o aventură. El îmi arată secretele viorii și mă ajută să depășesc nivelul la care sunt acum și să devin ceea ce eu știu că pot deveni. Este muncă multă, dar să mă ia naiba dacă nu sunt mai fericită acum decât înainte. Acum vreau doar să fac muzică, oricum s-ar putea face asta.

15078999_1417025478340463_6712150744771833546_nȘi că tot vorbim de proful meu, pe 11 Noiembrie a cântat solist cu orchestra de stat din Salonic, iar ziua aceasta se încadrează ca una dintre cele mai bune zile pe care le-am trăit vreodată, deci un alt highlight al anului. A fost o zi perfectă, care a început fără școală, la o cafea cu prietenii, unde m-am distrat mai tare decât în club. După ,ne-am mutat la un prieten acasă și am râs cu lacrimi, apoi mi-am pus hainele de concert și am plecat în căutare de bilete pentru concertul profului. Dar stai să vezi, că eu ajunsesem la Ateneu la 5, iar biletele se vindeau de la 7. Păi cum, dacă n-apuc? N-am cum să nu-l văd pe proful! Ei, și ia acum și aleargă încoace și încolo după bilete, dă-i telefon omului înainte de concertul lui, aproape plângând, și spune-i să te ajute, și omul să-ți zică, măi, fată, liniștește-te că n-ai cum să nu găsești bilete. Dă-le telefon ălora de la Ateneu și zi-le să-ți păstreze un bilet că ești eleva mea. Ei, și uite un avantaj de a avea profesor pe unul dintre cei mai mari muzicieni din Grecia. După, du-te să te întâlnești cu prietena ta cea mai bună, care a trebuit să facă drumul de două ori pentru că și-a uitat biletul acasă. Așteapt-o la Ateneu vreo oră.  Dar stați așa, că nu se termină totul aici. Unde mai pui că vine pe capul tău și fosta ta iubire, și-ți vine să-i dai cu o cărămidă în cap, că e plin de aere, și ție cu două cărămizi tot în cap să-ți dai îți vine, că tu ai fost mai fraieră decât el, pentru că l-ai iubit. Și după concertul, care a fost genial, absolut mirific, și care mi-a arătat cât de multe am de învățat de la omul ăsta și care a fost una dintre cele mai reale experiențe pe care le-am avut vreodată.

Că tot veni vorba de dragoste, un alt highlight al anului acesta este prima mea dragoste. Da, da, m-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Numai că, așa cum se întâmplă în toate filmele ieftine, eu, fata bună, m-am îndrăgostit de el, băiatul rău. A fost bine și frumos o perioadă, după care el mi-a frânt inima ca un dobitoc ce e, prea înfricoșat de ideea de a avea ceva serios. Mie asta mi-a provocat o serie de episoade urâte, de nopți nedormite și dimineți de greață, de suferință și de ură de sine pentru că l-am lăsat să-mi facă asta. Ei, știți voi, v-am mai vorbit despre psihopatul de care m-am îndrăgostit aici.

Bun, următoarea experiență care m-a schimbat anul acesta a fost vara pe care mi-am petrecut-o singură. Datorită faptului că ai mei lucrează vara în alt oraș, anul acesta a trebuit să îmi iau inima în dinți, să învăț să gătesc, să spăl, să calc, și să am grijă de o casă, exact ca un adult. Și să mai am grijă și de mine, pe de-asupra. A fost fun la început, dar greu, după m-am plictisit singură și am trecut din nou printre faze urâte rău, când am încercat să mă las de fumat (fapt care nu mi-a ieșit până în ziua de azi, dar asta e), când am realizat că îmi trece vara gândindu-mă la cineva care nu se gândea la mine și când m-am trezit fără un scop anume, fără examene, fără profesor, fără aproape nimic. Totuși, am trecut peste și am scos vara cu bine la capăt, cu bune și cu rele. Au fost și momente frumoase, când mergeam la mare, la ai mei, sau când ieșeam cu prietena mea cea mai bună sau când îmi luam laptop-ul de dimineață, mă urcam în autobuz, intram într-o cafenea și scriam acolo până uitam de mine. A fost o vară grea, dar frumoasă, în care m-am pierdut și m-am regăsit de o mulțime de ori.

14141806_1349126298463715_405750954777730072_n

Apoi, a venit septembrie, care a început într-un mod genial, cu o călătorie la Paris. Aceasta a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. Am stat o săptămână acolo cu Nely și am mâncat mâncare mai mult decât delicioasă, am băut cafele incredibile, am văzut locuri la care unii doar visează, am întâlnit oameni geniali și am învățat mai multe despre mine ca oricând. La Paris m-am simțit cel mai bine, cel mai acasă, într-un mod ciudat. Am simțit că orașul acela se mulează perfec pe mine și pe felul meu de a fi. Parisul înseamnă artă, cultură, istorie, muzică, eleganță și frumusețe. Lucrurile care îmi plac mie. Sper din tot sufletul să revin cât mai repede, deja îmi este dor de locurile în care am fost fericită.

Cam acestea sunt momentele cele mai importante ale anului 2016. Aș mai avea de scris. Am o mulțime de amintiri despre care aș vrea să vorbesc, dar am scris deja vreo 4 pagini și mi-e să nu vă plictisesc. Însă de menționat mai sunt câteva momente: masterclass-ul cu Christos Galileas din vară, Ajunul Crăciunului (când am avut oră de vioară, apoi am ieșit la o ciocolată caldă cu prietena mea cea mai bună într-o cafenea pe acoperișul unui hotel, de unde se vedeau marea, clădirile și decorațiunile de Crăciun), două zile pe care le-am petrecut cu psihopatul ăla la mare, concertul de 1 Aprilie unde m-am îndrăgostit de concertul pentru vioară de Glazunov, examenele pe care le-am luat cu 10, ieșirile în oraș cu prietenii. Să nu vă închipuiți că am fost mereu deșteaptă anul acesta. Ha, uneori am fost mai idioată ca idioții lui Dostoievski. Dar așa înveți. Sau cel puțin asta îmi place mie să cred.

2016 mi-a luat și mi-a dat. Am pierdut oameni pe care nu credeam că îi voi pierde, mi-a adus oameni pe care nu îi așteptam, am legat prieteni, am rupt legături care îmi făceau rău, am râs, am plâns, m-am dat cu capul de pereți (metaforic și literar vorbind), am iubit, pe mine și pe alții, m-am pierdut de o mie de ori, m-am regăsit de tot de-atâtea ori, am căzut și m-am ridicat. În mai puține cuvinte, am trăit. Iar 2017 sper să îmi aducă ce merit, nu ce vreau. Pentru că știu că Dumnezeu și Universul acesta ciudat mă fac să trăiesc mereu lucrurile de care am nevoie și pe care le merit, nu neapărat cele pe care le vreau eu.

Vreau, de asemenea, să mulțumesc oamenilor care mi-au făcut anul genial, dar și celor care mi-au făcut rău conșient sau nu. Toți cei care mi-au trecut anul acesta prin viață m-au ajutat să devin eu, să cresc și să învăț. Un lucru este cert. Anul acesta nu am stagnat, iar asta mă bucură enorm.

La mulți ani!

Întoarcere

*Textul pe care îl veți citi mai jos a fost scris de mine pe data de 17 August 2016, atunci când am început să studiez din nou după examenul de diplomă. Fiind ceva foarte personal, nu aveam de gând să îl postez, dar între timp am realizat că acea perioadă din viața mea s-a încheiat pentru mine și ceva nou a început acum câteva săptămâni, despre care vă voi vorbi altă dată.*

vioara-1

Revenire sau revedere? Care dintre ele? Dar oare, mai presus de toate, am fost vreodată despărțite? Să fi plecat eu sau să-mi fi comandat ea să luăm o pauză?

Nu știu. Cert este că dacă nu scriu acum, leșin.

Astăzi am pus mâna pe vioară pentru prima dată în șase săptămâni. Cea mai lungă perioadă în care nu am făcut ce mă definește pe mine. Șase săptămâni în care am încercat să fiu o cu totul altă persoană. La naiba, am devenit altă persoană, iar acum trebuie să găsesc un mod de a uni aceste două persoane care se luptă înăuntrul meu. Una dintre ele este cea care a descoperit viața anul acesta, iar cealaltă este violonista ușor stresată și un pic mai mult nebună.

Nu m-am putut atinge de vioară mult timp după examenul de diplomă. Să fiu al naibii dacă acum îmi dau seama dacă vreau într-adevăr să studiez. Știu că trebuie, totuși, și că nu mai am altă alegere.

E o imagine tare familiară în fața mea. Stau la masa din salon, cu laptop-ul pe picioare și scriu. În fața mea, becul aprins, perdelele trase, măsuța de cafea trasă la o parte, tocul viorii deschis pe canapea. Vioara stă și mă așteaptă acolo, dar dacă nu scriu cuvintele acestea acum, nu voi putea continua.

O imagine familiară, dar totuși ușor străină, parcă demult uitată. Una care aduce cu ea multă suferință, multă muncă și multe amintiri dureros de frumoase. Am uitat, parcă, de partea aceasta a vieții mele. Am refuzat să mă gândesc la tot ce înseamnă vioară și muzică, pentru că devenise ceva obligatoriu, iar eu am mai spus-o și am să mai spun că refuz să-mi transform plăcerile în obligații. 

Am pus vioara la gât după șase săptămâni și am simțit că s-a făcut un click. Ca și cum tot ce era greșit s-ar fi rezolvat. E o stare stabilă, dar tot mă simt zdruncinată. Pentru că totul este atât de diferit în mine, iar lucrul acesta este atât de familiar! Parcă venit dintr-o altă viață.

Corzile îmi sunt ușor străine, dar senzația aceasta îmi este cea mai cunoscută din lume. Mă doare ușor mâna și îmi este caldă. Pot simți oja stricându-mi-se pe unghii și mi se pare complet normal. Gâtul îmi este roșu, pătat, la fel cum a fost mai bine de zece ani de zile. 11 ani, în toamna aceasta. 11 ani de făcut aceeași acțiune mereu și mereu. Iar astăzi este prima dată când este ceva nefamiliar la lucrul pe care știu să îl fac cel mai bine.

Sunt eu. Văd totul cu alți ochi. M-am schimbat în șase săptămâni așa cum nu am făcut-o în ani. Am trăit, am suferit, am învățat, m-am distrat, am gustat din viață. Toate acestea fără a mă gândi la vioară. Am făcut totul pentru mine, după mintea și sufletul meu. A trebuit să mă distanțez, la fel cum faci când ești într-o relație perfectă, dar sufocantă. Iei o pauză și revii cu alți ochi. Ochii mei sunt acum larg deschiși și văd toate lucrurile într-o lumină diferită.

Este prima dată când studiez de când mi-am luat diploma. Am o senzație de libertate. Mi-am putut alege partiturile singură. Pot studia ce simt eu că este necesar să studiez. Este prima dată când studiez și sunt atât de multe lucruri noi. E prima dată când studiez și sunt majoră, prima dată când ating vioara după ce am atins o altă latură a vieții, prima dată când studiez după ce n-am studiat un timp atât de îndelungat. Prima dată când fac asta după ce am vrut să dau uitării partea aceasta a mea.

Este atât de straniu, și totuși atât de real și de familiar!

Trebuie să o iau ușor acum, așa cum faci când ai avut un accident și începi să mergi după ce nu ai făcut-o săptămâni întregi. Senzația o știi, trebuie doar să ți-o reamintești. Game, exerciții tehnice, puține piese.

Am avut un mic moment de panică când am deschis carcasa viorii. Dacă nu mai știam ce să fac cu ea? Dacă am uitat tot ce știam pe de rost? Și dacă nu mă mai vrea? Pentru că dacă nu te vrea instrumentul, te-ai dus naibii. Poți la fel de bine să o scoți la vânzare.

Dar nu, nu a fost acesta cazul. Am pus-o la gât și a fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un prieten vechi. La fel cum a fost când am văzut-o pe mama după șase săptămâni. Un sentiment straniu te suprinde, pentru că ai învățat să te simți obișnuită cu absența. Mi-a luat ceva mai mult să o acordez, pentru că m-am întors la vioara mea veche și nu mai știu exact cum merg lucrurile. Pe cealaltă am dat-o înapoi. Cu aia cred că mi-ar fi fost și mai ușor, pentru că ea a fost cu mine în momentul în care totul s-a schimbat. M-am panicat din nou când îmi făceam exercițiul de încălzire în poziția a patra, mereu a patra, și mi se părea că am o senzație nefamiliară în degete, ca și cum nu asta este poziția mâinii obișnuită.

Uit un singur lucru. Nu poți uita lucrul care te definește, care te-a crescut și care te-a făcut să fii cine ești acum.

Viața la o lună după diplomă

Hah, viața este ciudată. Înainte număram zilele până la diplomă, iar acum fiecare duminică marchează o nouă perioadă de la acest moment important. Astăzi se fac patru săptămâni. Acum o lună pe vremea asta, îmi dădeam sufletul pe o scenă.

Așa simt. Că mi-am dat sufletul pentru diplomă și că o parte din mine, una foarte mare, este acum goală. Complet uscată de orice, fără pic de urmă de suflet sau de miez. Încă încerc să îmi amintesc cum este să te entuziasmezi de pe urma lucrurilor mici, să faci ce îți place și, până la urmă, să trăiești.

Este greu de explicat cum este viața mea acum. Este frumoasă. În luna aceasta care a trecut mi s-au întâmplat lucruri frumoase. Am petrecut clipe de neuitat cu persoane dragi mie, mi-am făcut amintiri pe care mi le voi aminti toată viața. Și mai urmează. Vara încă nu s-a terminat, slavă cerului.perea

În același timp, ceva lipsește. Ceva care uneori cred că este esențial. Problema mai mare este că încă nu pot să îmi dau seama ce este acel ceva. Poate esența pe care o aveam înainte. Acest lucru important pe care trebuia să îl fac, diploma. Acum nu am nimic de făcut și poate că după doi ani în care ai ceva atât de major de făcut, este firesc să simți că existența ta este doar atât. O simplă existență. Partea amuzantă este că viața mea de-abia acum începe. Trebuie să intru la universitate anul acesta, am deja programate câteva concerte pe 2016/2017 și planurile mele încep să prindă un contur. Deci ceva important tot am de făcut, dar parcă tot nu este la fel.

Nu îmi pot da seama dacă încă mă aflu sub influența diplomei sau nu. Poate că da, poate că nu. Nu mă mai trezesc dimineața cu gândul că trebuie să studiez, asta este clar. Nu am mai pus mâna pe vioară de două săptămâni și nu am de gând să o fac pentru încă atât timp. După, reintrăm în forță. Deocamdată simt că dacă pun mâna acum pe vioară, îmi fac rău singură.

Un lucru este cert. Diploma m-a schimbat. M-a făcut alt om și nu mai pot reveni la ce eram înainte, oricât aș vrea. Nu mai sunt ce-am fost și încă nu sunt tot ce pot fi. Am de lucrat mult la mine, foarte mult. Trebuie, în primul rând, să mă organizez. Mă simt foarte dezorganizată. Poate pentru că nu mai am un program strict pe care să îl urmez. Nu mai am repetiții, ore și concerte. Nu mai am date limite. Sunt doar eu cu mine acum, și încerc să îmi revin după experiența aceasta. Am trecut prin ceva care m-a schimbat și nu multă lume poate înțelege cum vine treaba aceasta. La naiba, nici eu nu înțeleg de ce diploma a avut un așa mare impact asupra mea. Însă a făcut-o și trebuie să învăț cum să fiu o persoană mai bună acum.
laptopChiar după diplomă am trecut printr-o perioadă în care pur și simplu îmi venea să plâng când mă gândeam că a trecut tot. După ce entuziasmul reușitei a trecut, m-a izbit din plin faptul că nu mai sunt repetiții, nu mai sunt concerte, nu mai sunt activitățile pe care pe mine mă fac să fiu… eu. Și desprinderea a fost al naibii de grea. Nostalgia era imensă, însă era, într-un fel, falsă. Pentru că adevărul este că nu aș mai vrea să mai trec prin ce-am trecut. Nu mai vreau să calc peste mine în felul acesta niciodată. Am primit săptămâna aceasta înregistrările de la examen, dar nu le-am putut deschide. M-am uitat doar la sfârșit, atunci când cântam ultimele note și lumea a început să aplaude. Asta s-a întâmplat de câteva ori, și de fiecare dată mi-au dat lacrimile și am simțit același lucru pe care l-am simțit atunci. Că mă aflu în fața a ceva mai mare decât mine.

Apoi am dat de gustul libertății și mi-am revenit. Am realizat cât de important este să ai și momente de respiro, cum este vara aceasta. Uneori uit și încep să mă plâng că mă plictisesc. Încă nu am învățat cum să îmi fac o plăcere fără să fiu vinovată sau cum să fac ce vreau și ce îmi place. Un prieten de-al meu s-a enervat o dată pentru că mă tot întreba ce vreau să mănânc, să beau, unde vreau să mergem, când și cum. Ați prins ideea. Răspunsul meu era mereu Nu știu, cum vrei tu. Pur și simplu pentru că eu încă nu știu cum să îmi dau voie să fac ce vreau. Lucrez și la partea aceasta. Cu pași mici, de copil.

Dar este bine. E bine să te trezești și să te culci la loc pentru că nu te-ai odihnit destul. E bine să mănânci când vrei și ce vrei. Bine, m-am cam săturat de mâncarea mea cam fără gust. E bine să stai în casă când vrei, în pijamale. E bine să ai voie să faci ce vrei.

Mi-ar plăcea să ies mai mult, dar toți prietenii mei sunt plecați în vacanță acum și se întorc cam prin august. Este bine pentru mine totuși, pentru că mie acum îmi iese toată oboseala din timpul anului. Am avut mari probleme cu somnul timp de trei săptămâni după diplomă. Mă culcam foarte târziu (sau foarte devreme, dacă vreți) și de-abia puteam dormi două ore. La fel era și cu mâncarea. Luam maxim cinci guri de mâncare și mă simțeam plină. Am slăbit foarte mult, atât de mult că mi se simt coastele. Încerc să mai pun ceva pe mine.

carteM-am reapucat de citit. Citesc în orice moment nu fac altceva. Singurul loc în care nu citesc este autobuzul. Acum când sunt în autobuz mă uit pe fereastră, ascult muzică și visez. În rest, citesc mai tot timpul. Aș vrea să scriu mai mult, dar voi ajunge și la asta.

De fumat nu m-am lăsat încă. Am fumat tare mult după diplomă. Cam un pachet pe zi. Mi se întâmpla să aprind țigară după țigară. Acum am mai tăiat-o, dar nu am reușit încă să le las de tot. Poate pentru că ar însemna să îmi calc pe inimă și asta ar semăna mult prea tare cu diploma. Mie îmi plac țigările, nu este doar o fiță că așa e la modă. Pur și simplu îmi plac. Dar până la urmă voi reuși eu să le las.

Într-un final, viața la o lună după diplomă este frumoasă. E mișto să știi că ai făcut ceva atât de important la o vârstă atât de fragedă și e mișto să poți face lucruri banale, de care alții la vârsta mea s-au săturat. Marți plec într-o stațiune la mare pentru două săptămâni și acolo va fi relax total. Îmi iau totuși laptop-ul la mine și sper să prind de undeva internet. Sim
t că nu scriu atât de mult pe cât ar trebui și asta mă enervează. Uneori simt că nu fac atât de multe lucruri pe cât ar trebui.

Uneori uit că este bine și trebuie să îmi reamintesc singură. Totul este frumos, dar nu mereu este bine. Nu din cauza vieții, ci din cauza mea. Viața mea este frumoasă, numai că uneori eu nu văd asta. Încet încet, mă voi dezobișnui și de obiceiul acesta prost.

Zile fericite

Sunt una dintre persoanele care iubesc viața, dar nu întotdeauna. Există perioade când mă trezesc și mă întreb de ce o fac. Când nu am chef de nimic, nici măcar să exist. Când nu găsesc frumusețea în nimic și în nimeni. Însă există și foarte multe zile când mă trezesc dimineața cu un entuziasm nebun – de viață, de muzică, de oameni, de mine. Mă entuziasmează tot. Sunt, în general, o persoană fericită, cu o personalitate fericită, dar cu un suflet ușor obosit și trist. O combinație destul de interesantă, dar uneori dificilă.

Zilele acestea sunt fericită, în adevăratul sens al cuvântului. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată atât de fericită ca acum. O fericire nebună, care nu mă lasă să dorm și mă face să mă trezesc devreme în fiecare dimineață. Nu cred că am trăit vreodată o săptămână la fel de bună, la fel de… interesantă. Acestea sunt zilele mele fericite și vreau să îmi amintesc mereu de momentul în care m-am trezit cu zâmbetul pe buze și cu fericirea în vene.

E al naibii de frumos când vezi că visele încep să devină realitate. Când parcă calci pe vise, parcă intrii în ele și le trăiești. E și mai frumos când ai oameni în jurul tău care te susțin și te ajută, oameni care nu au nici o obligație față de tine. Și e de-a dreptul încântător când vezi că nu muncești degeabă și că încep, încet încet, să ți să deschidă ușile.

Marți am avut parte de o zi incredibilă. Am avut șansa să intru în contact cu unul dintre cei mai mari violoniști greci. I-am cântat și nu cu orice vioară. Am cântat pe vioara lui, un Guarnieri din din 1705. A fost incredibil. Apoi am hotărât împreună să facem niște ore de vioară în vară, după ce voi participa la programul lui de vară. Timp de 10 zile în Iulie, voi fi înconjurată de muzicieni tineri din Grecia și din America, voi participa la masterclass-uri și la diferite cursuri despre muzică și performing. Am visat dintotdeauna să particip la așa ceva, și uite că acum se întâmplă. În sfârșit.

Mă încântă foarte mult faptul că acest violonist m-a plăcut, că a spus că sunt talentată și că este fericit să lucreze cu mine. Că m-a luat, într-un fel, sub aripa lui. El predă în America, la Universitatea de muzică din Atlanta. Mi-a spus deja că mă poate ajuta să studiez acolo. Și nu vă imaginați cât de bine este să știi că există o șansă să studiez acolo. Să-mi îndeplinesc, până la urmă, un vis vechi de-al meu.

Aștept cu nerăbdare să termin cu examenul de diplomă și să încep etapa următoare din viața mea. Nu mă mai gândesc la ce va urma, pentru că mi se pare că văd o luminiță undeva acolo. Să sperăm că nu se va stinge prea ușor.

Și mai sper că săptămâna aceasta se va terminat la fel de bine pe cum a început. Astăzi am un concurs, iar dacă trec în etapa următoare, mâine dimineață cânt din nou. Seara am un concert. E bine să trăiești viața care îți place. Sper să continui tot așa. În 37 de zile am examenul de diplomă. E bine, copii, e tare bine!

Sunt incredibil de recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă și pentru toate persoanele din viața mea. Chiar și pentru cele care mă fac să supăr într-o măsură mai mare sau mai mică, pentru că ele mă învață să fiu puternică. Iar celelalte, care măa susțin și cred în mine, mă ridică în fiecare zi.

Vreau să vă las o melodie pe care am descoperit-o ieri și de care nu mă pot sătura. Este atât de potrivită pentru zilele acestea fericite, pentru starea mea de exaltare, încât o pun tot timpul pe repeat. DNCE – Cake by the ocean.

I keep on hoping, we’ll eat cake by the ocean!

 

De ce nu frecventez cluburi

insurgence-sg

Titlul potrivit ar fi “De ce nu frecventez cluburi, baruri, pub-uri”. Mai pe scurt, toate locurile galagioase, pline de alcool si oameni excitati.

Nu am fost niciodata omul care sa se dea in vant dupa iesirile cu prieteni. N-am tinut neaparat sa imi petrec fiecare sambata rujata, aranjata, imbracata cu o rochie in care abia pot sa respir, undeva intr-un bar in care sa nu am loc sa ma misc, plin de fum si aburi de alcool. Nu mi-a placut niciodata ideea de a-mi petrece cateva ore din viata mea intr-un loc plin de oameni pe care nu ii cunosc, cu muzica bubuindu-mi in urechi. Am urat intotdeauna locurile aglomerate, pline de betivi si barbati care cred ca au dreptul sa te atinga doar pentru ca va gasiti in acelasi loc, chiar daca nu va cunoasteti. Ma oboseste activitatea asta la maxim. Fizic, dar si psihic.

Prefer sa imi petrec serile de Sambata in pat, cu o ceasca de ceai si o carte buna in mana. Sau plimbandu-ma cu ai mei. Poate facand si niste repetitii. Insa in nici un caz nu imi voi petrece seara de sambata intr-un local pe care il frecvnteaza prietenii mei.

Explicatia este foarte simpla.

Scuza comuna, pe care o servesc prietenilor este urmatoarea. “Scuze, n-am timp.” sau “Scuze, am repetitii la conservator”. De multe ori nici nu imi cer scuze, pentru ca nu am de ce.

Adevarul este mult mai simplu.

Nu accept invitatiile in club/baruri pentru ca pur si simplu nu imi plac. Urasc cluburile cu o ardoare care ma face sa vreau sa le desfiintez pe toate. Cu barurile n-am nimic, atat timp cat nu ma aproprii de ele. Insa cluburile le-as desfiinta daca as putea, pentru ca aduc numai distrugere. Nu gasesc nimic bun la cluburi. Dupa cum se vede, sunt de-a dreptul periculoase. Si nu zic asta numai din cauza incidentului de la Colectiv. Ganditi-va cate fete sunt violate acolo, doar pentru ca un pusti de bani gata s-a gandit ca ar vrea si el sa vada cum e sa pui un praf in bautura unei fete si apoi sa o violezi. Si nu numai. Se intampla multe lucruri din astea in baruri, iar lumea inchide ochii si sa face ca nu le vede. Poate din frica, poate din cauza ca banii sunt la putere.

Consider, de altfel, ca barurile sunt o pierdere de timp.

Lumea asta este al naibii de frumoasa. Cu tot ce se intampla acum peste tot, cu toata moartea care este in jurul nostru, Pamantul asta bubuie de frumusete. Lumea mea este frumoasa pentru ca asa mi-am construit-o. Am atat de multe lucruri frumoase de facut, atat de multe lucruri de trait, de simtit si de vazut, incat a pierde timp intr-un loc intunecat, unde nu imi pot auzi gandurile nu este o optiune.

Si credeti-ma, dupa sase zile pline de “alergat” in stanga si in dreapta, dupa zeci de ore de studiu, repetitii, ore si mers cu autobuzul, singurul lucru pe care vreau sa il fac la sfarsitul saptamanii este sa stau in pat, sa ma odihnesc.Iar lumea nu poate intelege lucrul asta, iar mi-e nu-mi pasa destul de mult cat sa explic.

Nu consider ca varsta este potrivita pentru genul asta de activitati. N-am nimic impotriva unei iesiri la o cafea, chiar si la un pahar de vin. Problema e ca adolescentii din zilele noastre incearca sa faca liniste in mintea lor folosind metode care le fac mult mai rau. Pentru ei, distractie inseamna mult alcool, sex, desfranare si injosire. Sunt constienta ca asta este varsta la care se fac mult prostii, insa eu nu sunt genul asta si nici nu imi permit prostii si greseli de genul asta. Am muncit mult prea mult ca sa pierd totul intr-o singura noapte.

Pur si simplu, “clubbing-ul” nu ma reprezinta. Prefer sa citesc o carte, sa vizitez un muzeu, o biblioteca, sa ma duc la concert sau sa scriu pe blog. Sa fac ceva pentru mine. Ceva care sa ma satisfaca, nu care sa ma goleasca pe dinauntru. Poate ca as mai iesi din cand in cand in baruri daca as avea un grup de prieteni care sa mearga undeva si de fapt sa incerce sa se distreze, nu sa stea numai pe telefon si sa vorbeasca doar asa, monosilabic. Sau poate ca in viitor voi gasi liniste in galagie. Nu stiu. Insa pana atunci, imi rezerv dreptul sa imi petrec serile de weekend intr-un mod linistit, departe de aglomeratia specifica locurilor acestora.

11.04.2014

Acum ca e vacanta si pot sa lenevesc in pat cat vreau, pot sa va scriu ce vreau, cand vreau si cat vreau. Mi-a fost atat de dor sa va scriu in fiecare zi, incat nici nu va puteti imagina ce fel se simte sa tastez niste cuvinte pe care nu stiu cati le vor cititi, dar care inseamna ceva pentru cativa si, mai ales, pentru mine.

Saptamana care tocmai a trecut a fost o saptamana plina de repetitii si pregatiri. Am simtit freamatul ala de sfarsit de scoala si de concert. E atmosfera aia in care esti nerabdatoarea si totul are un sentiment de final.

Vineri, dupa ce am iesit de la scoala, a fost o veselie imensa pe capul meu. Dar, pe cat mi-as fi dorit sa stau acasa si sa sarbatoresc, aveam repetitii. Asa ca mi-am luat vioara in spate, m-am urcat in autobuz si am plecat la conservator.

Norocul a facut sa ajung cu o ora mai devreme decat trebuia, asa ca m-am dus si mi-am lasat vioara la conservator si, desi imi era frig (ca de, e Aprilie!), am plecat, cu pasi grabiti spre libraria mea preferata. Saptamana trecuta primisem un card de 20 de euro cadou de la ei, si cum gasisem numai o carte din cele doua pe care mi le puteam luat, m-am dus sa vad daca nu mi-a venit.

Si ce credeti? Nu, nu imi venise. Dar era in raft. Cu alta coperta, ce-i drept, dar important era ca ‘Insurgent’ era acolo. Dar deja imi facusem comanda la ea, asa ca nu credeam ca se mai poate face ceva.

Am crezut gresit. M-am dus la un librar si l-am intrebat daca pot face ceva. Si mi-a zis ca da. In momentul in care imi vine mesaj pe telefon ca mi-a venit cartea, il ignor, iar dupa o perioada de timp, cartea va fi scoasa la vanzare in librarie. Exista o posibilitatea sa nu poata sa imi aduca cartea (am mai patiti-o o data), asa ca nu am stat pe ganduri si mi-am luat cartea.

Apoi m-am mai invartit pe acolo, si am gasit doua carti pe care le vroiam de mult timp. Cand ma uit pe spate, la pret, surpriza! Erau reduse! Normal ca mi le-am luat. Este vorba de ‘One Day’ de David Nicholls si ‘The Hundred-Year-Old Man Who Climbed Out of the Window and Disappeared’. Le-am luat repede din raft si m-am dus la casa. Am plecat de-acolo cu trei carti, extrem de mandra de achizitiile mele.

Si m-am dus la conservator, unde am stat cam o jumatate de ora, pentru o repetitie finala. Mi-am bagat cartile in geanta, ca sa imi vina mai usor pe autobuz.

Cand m-am urcat din autobuz, era foarte liber, asa ca m-am asezat pe partea stang, langa geam si m-am apucat sa rasfoiesc cartile. Scaunul din dreapta mea era liber, iar la vreo 2 statii dupa ce m-am urcat eu, s-a asezat langa o pustoiaca, probabil cu un an mai mare decat mine, dupa ce m-a intrebat daca poate sa se aseze, lucru pe care rar il intalnesti.

Era imbracata cu niste blugi rupti, o bluza mov, avea ochelari cu rame mari, mov, iar pe fata ei se vedeau semnele lasate de adolescenta. Dar era extrem de politicoasa si de simpatica, cu ochelarii ei mov.

Mi-am pus castile in urechi si m-am apucat sa rasfoiesc The Hundred-Year-Old Man Who Climbed Out of the Window and Disappeared’. O tot vedeam pe tipa din dreapta mea ca se zgaieste la carte, si am incercat, pe cat de finut, sa o las sa vada mai bine titlul. Pentru ca, pana la urma, si eu fac asta in momentul in care vad pe cineva care citeste.

Nu dupa mult timp, ma bate pe umar. Imi scot castile din urechi (imi bubuia o melodie de la The Neighourhood si n-auzeam nimic) si ma intorc spre ea.

M-a intreabat, cu o voce placuta si cu un zambet timid pe fata, daca pot sa ii fac o bucurie. I-am zis ca pot, ca si-asa aveam o stare euforica dupa ce s-a terminat scoala si dupa ce imi cumparasem 3 carti. Ma asteptam la intrebarea care avea sa urmeze, dar tot m-a uimit un pic.

M-a intrebat daca ii pot da cartea si ei, sa citeasca un pic.

Nici n-am stat sa ma gandesc. I-am dat-o, mi-a zis multumesc si a inceput sa citeasca. Iar eu am ramas cu un ranjet pe fata si am inceput sa rasfoiesc ‘One Day’.

La un momentdat ii suna telefonul. O cauta maica-sa, sa vada pe unde e. I-a zis ca mai are un pic, a tinut cartea foarte grijulie si, peste cateva secunde, a terminat convorbirea si s-a apucat din nou de citit. Nu inainte sa ma intrebe cate carti am in geanta. I-am zis ca trei, plus un Kindle. In momentul in care i-am aratat Kindle-ul, a ramas cu gura cascata si a zis ca vrea si ea. M-a intrebat de ce citesc in engleza, si i-am zis ca prefer sa le citesc in engleza. Si m-a intrebat daca e din cauza faptului ca e limba in care au fost scrise. I-am zis ca da si ca oricum nu ma-nteleg foarte bine cu traducerile in greaca. M-a intrebat de ce, si i-am zis ca aveam doar doi ani in Grecia si ca sunt din Romania. A ramas uimita, pentru ca prietena ei cea mai buna e din Romania. Mi-a zis ca a auzit-o o data vorbind romaneste si ca a ramas cu gura cascata.

Apoi ne-am intors fiecare la cartea ei.

Citise deja doua capitole, cand a apasat pe butonul de statie. Am intebat-o daca ii place cartea si a zis ca da, dar trebuie sa se dea jos. Mi-a dat cartea inapoi, si m-a intrebat ce fel de carti citesc. I-am zis ca nu pot sa raspund la intrebare, pentru ca iubesc atat de multe genuri incat ar fi putin rasism din partea mea sa zic ca am un gen preferat. I-am recomandat ‘Divergent’ si apoi mi s-a prezentat. O chema Kona, un nume pe care nu-l mai auzisem pana acum, dar care i se potrivea. Aveam senzatia ca este una dintre pustoaicele careia ii plac cartile., are un Tumblr si se uita la anime-uri. I-am cerut Facebook-ul, pentru ca imi placuse tare mult de ea si vroiam sa vad daca este, intr-adevar, pasionata de anime. Nu ca eu as fi, dar parea persoana care sa fie, si vroiam sa vad cat de buna imi e intuitia. Mi-a scris numele ei pe telefon, si a coborat repede, ca sa nu piarda statia.

Eu am ramas ranjind.

Nu mi s-a mai intamplat niciodata asa ceva si nu credeam ca mi se va intampla. Nu credeam ca voi cunoaste pe cineva in felul asta. Dar asta mi-a demonstrat, din nou, ca pasiunile ne aduc impreuna si ca ne conecteaza. Kona mi-a facut ziua mai buna dar, din pacate, Facebook refuza sa imi gaseasca profilul ei. Mi-ar fi placut sa tin legatura cu ea, si cred ca si ei, pentru ca am vrut dintotdeauna sa am o prietena (in afara de cele virtuale) cu care sa vorbesc despre carti. Plus ca, parea o fata buna. Nu gasesti fete bune prea des aici.

Am ramas cu un gust dulce dupa intamplarea asta. Mi-am dat seama ca mai sunt si exceptii, ca nu toti adolescentii greci se duc in cluburi si se imbraca sumar. Voi citi The Hundred-Year-Old Man Who Climbed Out of the Window and Disappeared’ gandindu-ma la felul in care Kona mi-a schimbat un pic perceptia asupra adolescentilor din Grecia anului 2014.

Pagini pe care trebuie sa le vizitati!

Toata lumea stie ca sunt dependenta de Facebook. Si chiar daca multi spun ca Facebook-ul a ajuns sa fie un fel de Hi5 (Vi-l mai amintiti?!), eu nu ma pot desparti de el. Pur si simplu, imi place. Imi place sa fiu in grupuri, imi place sa interactionez cu oameni care au aceleasi pasiuni ca si mine, imi place sa vad fotografiile altora, dar cel mai mult si mai mult imi plac anumite pagini.

Ador sa stau pe Facebook si sa gasesc pagini care posteaza niste lucuri atat de frumoase incat sa nu te poti abtine sa le dau like sau share, oricat de enervanta as deveni pentru ceilalti. Am 2 pagini preferate, care posteaza niste citate si niste fotografii atat de frumoase, incat te impresioneaza. M-am decis ca astazi sa vi le arat si voua.

Prima pagina se numeste Free. si e una dintre paginile care e extrem de frumoasa si de bine facuta. Ma tot intreb de unde gasesc ataaat de multe lucruri, fotografii si citate, atat de frumoase! ‘Free’ este o pagina pe care ar trebui, cu siguranta, sa o vizitati. Sunt sigura ca veti gasi ceva care sa va placa. De exemplu, in momentul asta, in care scriu postul asta, am dat peste fotografia asta, postat de ei.

10009760_509911949119493_195966579_n

Sau, de exemplu, descrierea pagini e urmatoarea:

“Love is hate. War is Peace. No is Yes. And we’re all free.”

Cat de frumos e asta?

Cealalta pagina care ma uimeste mereu este Word Porn. Probabil ca ati mai auzit de ea, dar eu am descoperit-o de-abia acum cateva zile. Dar pot sa spun ca e pagina mea preferata. E o pagina despre cuvinte, scrisa in cuvinte, descriind emotii si trairi. Unul dintre lucrurile mele preferate la pagina asta e ca posteaza chestii de genul asta:

262587_283737655095411_512421832_n

Sunt atat de interesante!! Ador momentele in care intru pe Facebook si dau peste postari facute de Word Porn, pentru ca sunt sigura ca voi gasi ceva frumos, in care sa ma regasesc si care sa ma faca sa zambesc.

Daca cunoasteti pagini de genul asta, va rog sa le impartasiti cu mine. Pur si simplu, le ador, dar mi-e greu sa le gasesc.