Scurt update – De ce nu prea mai scriu pe blog

Salutare, salutare! Nu, nu am uitat de existența acestui blog, cu toate că absența noilor articole cam asta ar sugera. Bineînțeles, de blog nu pot uita orice s-ar întâmpla, însă uneori, dorința mea de a scrie nu se conformează la timpul liber pe care îl am. Tocmai de-aia, nu am mai scris de mult timp pe blog, lucru de care îmi pare enorm de rău.

Știți, când am început acest blog, scriam aproape în fiecare zi. Acum, chestiile pe care le scriam nu se puteam consider și foarte bune, dar măcar puteam face ceva ce îmi place în fiecare zi. Acum, îmi permit să spun că ce scriu este bun și are o anumită substanță, care în timp sper să ia din ce în ce mai mult contur. Problemă este că am crescut și cresc, iar timpul face exact opusul: se micșorează, în timp ce activitățile mele cresc în număr o dată cu vârsta mea și importanța lor. În mai puține cuvinte, nu prea mai dispun de mult timp liber. Și chiar dacă prind puțin timp liber, mintea nu îmi este niciodată liberă.

Ca să o spun pe aia dreaptă, am devenit absolut obsedată de vioară. Nu numai că studiez mai mult și sper eu și mai bine, ci și ascult aproape încontinuu lucrări de vioară care mă ajută să înțeleg acest instrument mai bine. Când nu ascult vreun concert sau vreo piesă, mă gândesc la piesele mele, la pasajele care nu îmi ies, la cele care îmi ies dar nu așa cum aș vrea eu, la cele care îmi ies mult mai bine decât m-aș aștepta și la imaginea totală a pieselor pe care le cânt.

Chestia e că nu mă deranjează să totala mea obsesie și dedicare pentru vioară. Îmi place. Mă simt bine să fiu înconjurată de muzică, și nu pentru că îmi dă impresia că sunt mai importantă decât ceilalți, ci pentru că muzica dă un sens vieții mele.

Sunt tare importanți anii ăștia. Cei mai importanți, dacă stau bine să mă gândesc. Dacă nu am grijă acum și dau greș, îmi pot strica întreaga carieră. În primul rând nu vreau să dau greș, iar al doilea rând mi se pare că presiunea asta, stresul acesta și încercarea de a răzbate fac ca anii aceștia să fie al naibii de frumoși.

Ideea e că vioara îmi ocupă tot timpul. Mă pregătesc pentru ceva important acum. De fapt, la naiba, mă pregătesc pentru diverse lucruri important acum, și dacă nu mă dedic 100% acestora, simt că dau greș. Însă lucrul acela la care am visat și care m-a speriat ani de zile vine. E la câteva luni distanță și nu vreau să vă spun ce este încă, însă mă sperie și mă entuziasmează în aceeași măsură.

Și apoi mai e și școala, care îmi mănâncă din timp absolut inutil. Nu m-ar fi deranjat să mă duc la școală dacă învățam ceva, dar la momentul acesta, când mai avem 5 săptămâni și terminăm, pur și simplu nu se mai învață nimic. Nici măcar cei care dau examenele naționale nu mai învață la școală, pentru că materia au terminat-o și au repetat-o de cel puțin două ori până acum. Clasa mea e un haos total, compus din strigăte, râsete, glume proaste și replici de-a dreptul obositoare. Noroc că avem profesori înțelegători și ne lasă ori să citim sau să ascultăm muzică în căști.

Dar mai am cinci săptămâni și termin, slavă Domnului.

Apoi mai sunt și articolele pe care le scriu pentru Serial Readers și Librex. Ador aceste două blog-uri aproape la fel de mult pe cât ador blog-ul meu, iar faptul că am, practic, un deadline și o obligație de a scrie mă determină să îmi eliberez câteva ore pe săptămână și să scriu pentru ei. Încerc să fac același lucru și când vine vorba de blog-ul meu, dar nu sunt foarte bună la a fi propriul meu șef la ora actuală, cel puțin când vine vorba de blogging.

Încerc să fac față la tot. Încerc să mă țin tare, să fiu optimistă și să văd jumătatea plină a paharului. Din citit nu mă opresc și partea bună este că pot citi la școală, iar asta mă ajută enorm. Optimismul a devenit ceva normal pentru mine și când mă gândesc cât de întunecată îmi era mintea anul trecut pe vremea asta, nu pot fi decât mândră că am reușit să ies din locul acela. Bineînțeles, și acum mai am zile când îmi este greu să râd, când mă îngrijorez din cauza celor mai banale lucruri și când oboseala mă termină, dar am învățat să fac un pas în spate când totul devine prea mult și să am măcar o zi pentru mine.

Sper ca, într-un final, totul să fie bine și să revin și pe blog. De fapt, sper ca într-un final totul să fie bine. Punct.

Advertisements

Deci, Bianca, cum arată viața ta acum?

15589524_1459528100756867_7986988651815523658_nÎn exact o săptămână se fac 6 luni de când mi-am luat diploma de conservator. Mă gândesc rar la ea acum, cu toate că îmi este amintită de cineva aproape în fiecare zi. Poate că de-asta nu mi-am dat seama când au trecut cele șase luni de la momentul crucial din cei 18 ani trăiți de mine până acum. Pentru că deja diploma a devenit doar o hârtie pentru care am muncit 2 ani. Lucrurile pentru care muncesc la ora actuală sunt mult mai importante. Și de zece ori mai înfricoșătoare.

Deci, cum arată viața mea acum? Nu știu pe cine interesează, dar mie îmi fac bine să scriu.

Dacă ar fi să descriu viața mea acum n două cuvinte, ar fi unele foarte contrastante. Liniște și haos. În comparație cu anul trecut, este liniște. Tot în comparație cu anul trecut, e haos. La momentul acesta aparțin doar unui liceu amărât, iar eu am fost obișnuită să aparțin și unui conservator. Dar e așa de bine să fii cu câteva trepte mai sus de ceilalți și să îi vezi cum se uită la tine ca la o persoană de care le este frică. În același timp, îi vezi pe toți făcând lucruri normale și există momente când stresul devine prea mult și rutina te mănâncă, iar în momentele acelea te gândești că ar fi fost mai bine să fi fost și tu ca ei. După îmi revin imediat, pentru că îmi amintesc că am fost binecuvântată cu un talent ca cel de a cânta la vioară. Și nu numai de a cânta, ci de a face muzică. Există o diferență enormă între a cânta note și a face muzică, iar eu am avut norocul să mă fi născut puterea de a face muzică.

E liniște pentru că nu mai alerg după o hârtie. E liniște pentru că nu mă mai confrunt cu regulile unui conservator uneori prea mic pentru ce vreau și ce pot face. E liniște pentru că am învățat să mă relaxez când simt nevoia.

E haos pentru că vinerile și sâmbetele mi-s libere. Și pentru că nu am o dată stabilită care să mă pună pe fugă. Un 26 Iunie, ca anul trecut. Iar dățile care sunt anul acesta nu sunt sigure. Anul acesta este plin de nesiguranță, dar într-un fel frumos, pentru că este și plin de posibilități. Simt că pot, în sfârșit, să îmi aleg drumul meu. Și totuși aici se ascunde un monstru uriaș care îmi doarme sub pat, pentru că dacă nu aleg drumul bun?

De trei luni studiez cu un profesor care mă ridică la ceruri și mă îngroapă în noroi în maxim două secunde. Este concert-maestru în orchestra de stat a Salonicului și este recunoscut ca fiind unul dintre cei mai valoroși muzicieni și violoniști a Greciei. Iar mie, dragilor, îmi transpiră palmele de fiecare dată când încep să cânt la oră, pentru că de ce m-ar alege pe mine cineva ca el și dacă i se urăște de mine și își dă seama că poate pierde timpul aiurea? Mă calmez spunându-mi că  vede ceva în mine, lucru pe care mi l-a și spus. Mi-a spus că vede un potențial extraordinar în mine și că într-o zi am să când la vioară dumnezeiește. Până atunci, îmi mănâncă sufletul cu game, exerciții, tehnici și piese pe care nu pot decât să le ador și să le iubesc în același timp. Iar eu îi mănânc lui zilele cu neatenția mea asupra ritmului și nerăbdarea specifică vârstei. Mă las condusă de muzică și uneori uit că mai există și factori tehnici la care trebuie să am grijă.

Ador orele cu el, chiar dacă mă stresează. Am mai mult de muncă ca niciodată. Partea bună este că de la el învăț lucruri neprețuite la fiecare lecție, iar cântatul meu deja s-a schimbat. Mă simt mult mai relaxată cu vioara în mână, ca și cum știu ce fac. Am învățat să am încredere în instinctul meu muzical și să cer ajutor acolo unde am nevoie. Știu ce fac și știu spre ce mă îndrept, chiar dacă mai este un drum lung până acolo.

La prima oră pe care am făcut-o cu el, i-am zis că vreau să îmi revină dragostea pentru vioară și bucuria de a cânta, două lucruri care mi-au fost furate de stresul provocat de diplomă. Asta a și făcut. Lucrurile pe care le simt acum pentru vioară sunt de nedescris. El mi-a arătat că poți fi Dumnezeu cu o vioară în mână. Mai mult de-atât, mi-a arătat că pot fi eu prin muzică.

Aș vrea să existe un mod de a descrie ce simt când cânt, însă oricât de bună aș fi la cuvinte nu există nici unele care să descrie acel sentiment. Este ceva unic și uneori, când cânt și îmi iese sol-ul ăla de sus la care mă chinui săptămâni întregi și îmi mai iese și un vibrato de spui că-s Vengerov, nu îmi trece prin minte decât faptul că sunt cea mai norocoasă persoană din lumine pentru că am fost aleasă să fac un lucru  dumnezeiesc și nu-mi vine să cred că tocmai mie mi se întâmplă. Nu numai că am ales eu vioara, ci ea m-a ales pe mine, iar aici e șpilul. Degeaba alegi tu instrumentul, dacă el nu te alege pe tine.

Viața mea e frumoasă acum, chiar dacă nu știu la ce facultate să dau și nu știu dacă voi da anul acesta sau anul viitor. E frumoasă cu tot stresul care devine uneori prea copleșitor. Sunt recunoscătoare pentru toate lucrurile care mi-au fost oferite anul acesta: o prietenie frumoasă, o familie incredibilă, o vioară care sună bine și șansa de a lucra cu cineva ca profesorul meu. Restul problemelor, se rezolvă.

Sunt bine în majoritatea zilelor. Mai există, totuși, și zile în care îmi vine să-mi bag piciorul în tot și să plec undeva departe. Zile în care singurătatea mă împinge de la spate, rutina nu mă mai calmează și dorința de a trăi mai mult devine aproape copleșitoare și de nesuportat. Acelea sunt amintiri care au rămas din vară, sentimente pe care uneori revin la suprafață. Însă apoi merg la un concert la filarmonică și am ocazia să stau la o țigară cu greii viorii din Grecia și mă calmez.

Liceul? Doamne, eu nu știu cum de nu m-au exmatriculat încă. Voi recunoaște faptul că am pierdut trenul de anul trecut cu diploma. Școala este pentru mine acum ceva obligatoriu, un loc în care trebuie să merg șase luni pentru a lua o nenorocită de hârtie care naiba știe dacă îmi va folosi la ceva. Nu sunt un elev model, dar sunt o fată bună și simpatică, rețin totul din clasă și profesorii mei știu că au printre elevii lor o descreierată care și-a luat diploma de vioară la 17 ani. Probabil că se gândesc că trebuie să am ceva în minte. De-aia mă și trec.

Sau poate că le este milă, nu știu. Nici nu mă interesează.

Singura problemă este că nu am timp. Dacă aș putea, aș cumpăra ani întregi de… timp. Nu am timp să fac toate lucrurile pe care trebuie să fac și asta datorită școlii, unde pierd 6 ore stând printre niște retardați care urlă de parte sunt în junglă. Am atât de multe lucruri de făcut, atât de multe experiențe de trăit, încât mi se pare incredibil faptul că ei încă mă pun să stau într-o bancă la 18 ani. Uneori, mi se pare că timpul trece la viteza fulgerului. Alteori, că se târâie ca o broască țestoasă. Habar nu am ce e mai rău, să simți că timpul te strivește sau că nu poți să îl prinzi din urmă?

Oricum ar fi, abia aștept să termin școala. În același timp, acesta este cel mai frumos an pe care l-am trăit până acum și îmi este frică că atunci când se va termina, mă voi trezi dintr-un vis și nu voi ști ce să fac cu mine. Chestia este că uneori trebuie să îmi reamintesc că am crescut și că trebuie să mă comport ca atare.

Da, cam așa arată viața mea la șase luni de la diplomă și cu șase luni înainte de terminarea liceului. Totul se află la un fel de răscruce. Inclusiv eu.

Viața la o lună după diplomă

Hah, viața este ciudată. Înainte număram zilele până la diplomă, iar acum fiecare duminică marchează o nouă perioadă de la acest moment important. Astăzi se fac patru săptămâni. Acum o lună pe vremea asta, îmi dădeam sufletul pe o scenă.

Așa simt. Că mi-am dat sufletul pentru diplomă și că o parte din mine, una foarte mare, este acum goală. Complet uscată de orice, fără pic de urmă de suflet sau de miez. Încă încerc să îmi amintesc cum este să te entuziasmezi de pe urma lucrurilor mici, să faci ce îți place și, până la urmă, să trăiești.

Este greu de explicat cum este viața mea acum. Este frumoasă. În luna aceasta care a trecut mi s-au întâmplat lucruri frumoase. Am petrecut clipe de neuitat cu persoane dragi mie, mi-am făcut amintiri pe care mi le voi aminti toată viața. Și mai urmează. Vara încă nu s-a terminat, slavă cerului.perea

În același timp, ceva lipsește. Ceva care uneori cred că este esențial. Problema mai mare este că încă nu pot să îmi dau seama ce este acel ceva. Poate esența pe care o aveam înainte. Acest lucru important pe care trebuia să îl fac, diploma. Acum nu am nimic de făcut și poate că după doi ani în care ai ceva atât de major de făcut, este firesc să simți că existența ta este doar atât. O simplă existență. Partea amuzantă este că viața mea de-abia acum începe. Trebuie să intru la universitate anul acesta, am deja programate câteva concerte pe 2016/2017 și planurile mele încep să prindă un contur. Deci ceva important tot am de făcut, dar parcă tot nu este la fel.

Nu îmi pot da seama dacă încă mă aflu sub influența diplomei sau nu. Poate că da, poate că nu. Nu mă mai trezesc dimineața cu gândul că trebuie să studiez, asta este clar. Nu am mai pus mâna pe vioară de două săptămâni și nu am de gând să o fac pentru încă atât timp. După, reintrăm în forță. Deocamdată simt că dacă pun mâna acum pe vioară, îmi fac rău singură.

Un lucru este cert. Diploma m-a schimbat. M-a făcut alt om și nu mai pot reveni la ce eram înainte, oricât aș vrea. Nu mai sunt ce-am fost și încă nu sunt tot ce pot fi. Am de lucrat mult la mine, foarte mult. Trebuie, în primul rând, să mă organizez. Mă simt foarte dezorganizată. Poate pentru că nu mai am un program strict pe care să îl urmez. Nu mai am repetiții, ore și concerte. Nu mai am date limite. Sunt doar eu cu mine acum, și încerc să îmi revin după experiența aceasta. Am trecut prin ceva care m-a schimbat și nu multă lume poate înțelege cum vine treaba aceasta. La naiba, nici eu nu înțeleg de ce diploma a avut un așa mare impact asupra mea. Însă a făcut-o și trebuie să învăț cum să fiu o persoană mai bună acum.
laptopChiar după diplomă am trecut printr-o perioadă în care pur și simplu îmi venea să plâng când mă gândeam că a trecut tot. După ce entuziasmul reușitei a trecut, m-a izbit din plin faptul că nu mai sunt repetiții, nu mai sunt concerte, nu mai sunt activitățile pe care pe mine mă fac să fiu… eu. Și desprinderea a fost al naibii de grea. Nostalgia era imensă, însă era, într-un fel, falsă. Pentru că adevărul este că nu aș mai vrea să mai trec prin ce-am trecut. Nu mai vreau să calc peste mine în felul acesta niciodată. Am primit săptămâna aceasta înregistrările de la examen, dar nu le-am putut deschide. M-am uitat doar la sfârșit, atunci când cântam ultimele note și lumea a început să aplaude. Asta s-a întâmplat de câteva ori, și de fiecare dată mi-au dat lacrimile și am simțit același lucru pe care l-am simțit atunci. Că mă aflu în fața a ceva mai mare decât mine.

Apoi am dat de gustul libertății și mi-am revenit. Am realizat cât de important este să ai și momente de respiro, cum este vara aceasta. Uneori uit și încep să mă plâng că mă plictisesc. Încă nu am învățat cum să îmi fac o plăcere fără să fiu vinovată sau cum să fac ce vreau și ce îmi place. Un prieten de-al meu s-a enervat o dată pentru că mă tot întreba ce vreau să mănânc, să beau, unde vreau să mergem, când și cum. Ați prins ideea. Răspunsul meu era mereu Nu știu, cum vrei tu. Pur și simplu pentru că eu încă nu știu cum să îmi dau voie să fac ce vreau. Lucrez și la partea aceasta. Cu pași mici, de copil.

Dar este bine. E bine să te trezești și să te culci la loc pentru că nu te-ai odihnit destul. E bine să mănânci când vrei și ce vrei. Bine, m-am cam săturat de mâncarea mea cam fără gust. E bine să stai în casă când vrei, în pijamale. E bine să ai voie să faci ce vrei.

Mi-ar plăcea să ies mai mult, dar toți prietenii mei sunt plecați în vacanță acum și se întorc cam prin august. Este bine pentru mine totuși, pentru că mie acum îmi iese toată oboseala din timpul anului. Am avut mari probleme cu somnul timp de trei săptămâni după diplomă. Mă culcam foarte târziu (sau foarte devreme, dacă vreți) și de-abia puteam dormi două ore. La fel era și cu mâncarea. Luam maxim cinci guri de mâncare și mă simțeam plină. Am slăbit foarte mult, atât de mult că mi se simt coastele. Încerc să mai pun ceva pe mine.

carteM-am reapucat de citit. Citesc în orice moment nu fac altceva. Singurul loc în care nu citesc este autobuzul. Acum când sunt în autobuz mă uit pe fereastră, ascult muzică și visez. În rest, citesc mai tot timpul. Aș vrea să scriu mai mult, dar voi ajunge și la asta.

De fumat nu m-am lăsat încă. Am fumat tare mult după diplomă. Cam un pachet pe zi. Mi se întâmpla să aprind țigară după țigară. Acum am mai tăiat-o, dar nu am reușit încă să le las de tot. Poate pentru că ar însemna să îmi calc pe inimă și asta ar semăna mult prea tare cu diploma. Mie îmi plac țigările, nu este doar o fiță că așa e la modă. Pur și simplu îmi plac. Dar până la urmă voi reuși eu să le las.

Într-un final, viața la o lună după diplomă este frumoasă. E mișto să știi că ai făcut ceva atât de important la o vârstă atât de fragedă și e mișto să poți face lucruri banale, de care alții la vârsta mea s-au săturat. Marți plec într-o stațiune la mare pentru două săptămâni și acolo va fi relax total. Îmi iau totuși laptop-ul la mine și sper să prind de undeva internet. Sim
t că nu scriu atât de mult pe cât ar trebui și asta mă enervează. Uneori simt că nu fac atât de multe lucruri pe cât ar trebui.

Uneori uit că este bine și trebuie să îmi reamintesc singură. Totul este frumos, dar nu mereu este bine. Nu din cauza vieții, ci din cauza mea. Viața mea este frumoasă, numai că uneori eu nu văd asta. Încet încet, mă voi dezobișnui și de obiceiul acesta prost.

AMR 27 de zile până la diplomă

M-am trezit de dimineață și mi-am băgat piciorul. Ha, ce început de articol! Nici nu prea știu ce să scriu, de fapt. Au mai rămas 27 de zile până la examenul de diplomă la conservator, ăla cu care vă tot bat la cap de prin Septembrie. Mai puțin de o lună. Unde au trecut cele 9 luni de care mă agățam, nu știu. Unde s-a dus timpul, chiar că nu știu. Luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde. Toate s-au dus într-un loc la care eu nu am acces și au mai rămas doar 27 de zile. Mi se pare absurd, într-un fel, cât de repede a trecut anul acesta. Cel mai important an din existența mea scurtă de 17 ani a trecut ca prin vis. Mi-l amintesc foarte bine. Am în cap fiecare moment important, și dacă așa sta un pic și m-aș gândi, probabil că aș putea să spun ce am făcut în fiecare zi de la începutul lui Octombrie, de când am început să mă pregătesc intensiv pentru momentul acesta, de pe 26 Iunie.

Duminică, 26 Iunie, ora 6 seara. Momentul decisiv, pe care l-am așteptat atât de mult timp. Cu entuziasm, groază, curiozitate. Am muncit doi ani pentru ziua aceasta. Și totuși, parcă aș mai vrea un an. Sau măcar o lună. Da, o lună, chiar dacă mi-e silă de piesele pe care le cânt, chiar dacă am obosit naibii să fac același lucru mereu, chiar dacă mi s-a infectat rana de la gât, chiar dacă vreau libertate. Dar trebuie să-mi iau inima în dinți și să accept data de 26 Iunie.

Știu că totul va fi bine, dar am niște emoții de mă ia naiba uneori. Și trebuie să mi le stăpânesc până atunci. Trebuie să învăț să trăiesc cu ele, prin ele, în afara lor. Altfel nu merge. Poate dacă scriu în fiecare zi, mi se vor scurge toate emoțiile în tastatura aceasta și într-un document de Word. Ar fi bine dacă ar merge așa, dar nu prea cred că se poate.

Nu știu dacă eu înțeleg, de fapt, ce se întâmplă. Diploma a fost o idee abstractă multă vreme, ceva de care vorbeam, iar acum se materializează în fața ochilor mei. În fiecare zi devine din ce în ce mai clară, ziua aceea, afurisita asta de diplomă care m-a făcut să îmi calc pe suflet de atât de multe ori pe parcursul unui an întreg.

Dacă stau bine și mă gândesc, nu mai știu să deosebesc cine sunt. Sunt eu sau diploma? Care dintre noi scrie aceste cuvinte? Sună absurd, al naibii de absurd. Și totuși așa mă simt. Parcă nu mai sunt eu. A trebuit să îmi calc de atât de multe ori pe inimă, pe suflet… pe mine. M-am călcat în picioare. M-am făcut din ce în ce mai mică, și după ce dau afurisitul ăsta de examen, trebuie să mă găsesc din nou pe mine.

Dar cât mai înjur! Mă ajută. Mda, sigur.

Nu îmi poate intra în cap ideea că se termină. Tot ce am știut eu până acum se termină și în fața mea nu știu ce este. Mi-am uitat ochelarii acasă și totul e încețoșat. Nu disting ce e în zare, dar nu e rău. E aventură, iar mie aventura îmi place. Mi-e sete și foame de aventuri.

Îmi va fi dor de tot și de toți. Chiar dacă știu că am să mai intru în conservatorul acela și că relația mea cu tot ce înseamnă ”conservator” nu se termină pe 26 Iunie, nimic nu va mai fi la fel. Pentru că eu nu voi mai fi studentă acolo. Aș putea, la fel de bine, să predau. Aș putea să intru într-o orechstră, să predau la un conservator sau să dau lecții de vioară unor țânci care de-abia s-au oprit din supt. Sunt multe posibilitățile. Nu știu.

Cred că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că am crescut și că la 17 ani îmi iau diploma de conservator. Devin oficial solist, cu acte în regulă. Trebuie să-mi intre în cap, la un moment dat, ideea că sunt bună. Atât de bună încât unora le este frică de mine. Mi-a fost și mie frică de cineva la un moment dat. Acum le este lor frică de mine, și e bine. Chiar dacă nu este corect, este bine.

Am atât de multe lucruri să vă povestesc! Mii de cuvinte, mii de sentimente, mii de trăiri înghesuite în 9 luni și într-o minte obosită și mult prea încărcată. Jur că am să umplu caiete întregi și am să vă spun tot. Am să vă spun tot ce mi s-a întâmplat anul acesta, fără rușine și fără bariere. Pentru că trebuie, cumva, să mă eliberez și să ”rumeg” și eu aceste informații. Să îmi întipăresc în minte fiecare moment, ca să nu plece. Dacă rămân fără amintirile de anul acesta, rămân fără un sine. Anul acesta m-a format.

Nu s-a terminat încă, dar acesta este începutul sfârșitului. Tocmai din cauza asta ar trebui să mă bucur de fiecare moment și să las emoțiile la o parte. Să muncesc cât mai mult posibil, ca să știu că am dat tot ce am avut mai mult.

Luna viitoare pe vremea aceasta voi ține, sper, diploma în mâini și vă voi spune povești cât pentru o viață. Între timp, a început numărătoarea inversă.

AMR – 4 luni până la diplomă

Hello, hello! Știu că nu ați mai auzit de mult de mine, dar, bineînțeles, există un motiv întemeiat pentru absența mea. Nu știu dacă știți, dar anul acesta este anul final pentru mine la conservator, ceea ce înseamnă că în vară am examenul de diplomă, examen ce se va desfășura ca un concert în care numai eu voi fi solista. Va trebui să cânt cam o oră jumătate un repertoriu foarte solicitant, și să o fac într-un stil perfect. Asta implică foarte multă muncă din parte mea, mii de ore de studiu, de repetiții, de stat în picioare și de alergat între școli.

Nu îmi este frică de pasul acesta. Știu că o pot face. Progresul meu este evident de la o lecție la alta. Însă nu este ușor, recunosc. Anul acesta a trebuit să dau totul la o parte pentru vioară, pentru un examen care va trece mai repede decât mă aștept. Dar merită, merită al naibii de mult, pentru că atunci când voi termina de cântat, în ziua aceea din Iunie, voi ști că mi-am împlinit un vis.

Ideea este că examenul acela se apropie cu pași repezi. Cu pași incredibili de repezi și eu nu pot face nimic să opresc timpul. Nici nu vreau, de cele mai multe ori. Da, bineînțeles că am obosit, fizic și mintal, dar încerc să mă țin tare, pentru că știu cât de fericită voi fi după ce voi trece acest prag. Diploma înseamnă mai mult decât o hârtie pentru mine – înseamnă împlinirea unui vis, confirmarea că pot să fac ce îmi propun și trecerea unui pas important. După, voi fi oficial violonistă. Cu acte în regulă, vorba aia.

Ce implică pregătirea pentru acest examen? Câte cinci ore de studiu în fiecare zi, repetiții în fiecare weekend, alergătură multă. Înseamnă răni la gât, dureri de spate, degete bătătorite, pe care nu mi le mai simt. Lunile acestea a trebuit să mă las pe mine la o parte mai mult decât am făcut-o vreodată. Să nu mă gândesc la oboseală, la plictis, la rutină, la tot ce vreau și nu pot avea deocamdată. Trebuie să mă dedic întru totul viorii.

Însă lunile acestea înseamnă și foarte mută frumusețe. Asta îmi place mie să fac, e stilul de viață pe care mi l-am ales și de care vreau să mă țin cu dinții. Îmi place ritmul acesta alert al vieții, la fel cum îmi plac și Sâmbetele în care pășesc în conservator la 9 dimineața și ies de acolo la 1. E frumos. E artă, chiar dacă uneori seamănă cu un chin.

Aștept vara, bineînțeles. Există câteva lucruri pe care vreau să le fac după examen. În seara respectivă vreau să ies în oraș cu prietenii mei și să sărbătoresc tot ce am câștigat și tot ce am pierdut. Probabil voi plânge în hohote după ce voi ști că s-a terminat. Nu știu. Ca să mă descarc, ca să mă ușurez, ca să plâng tot ce pierd și tot ce câștig. Apoi mă voi închide în casă și nu voi face nimic pentru două săptămâni. Nu voi atinge vioara, cu siguranță. E important ca uneori să iei o pauză și să îți amintești de ce o faci. Vreau, de asemenea, să scriu. Am mii de cuvinte pe care să le pun pe hârtie, zeci de sentimente și povești de spus. Luni întregi de viață care trebuiesc spuse.

Luna aceasta am 3 examene pentru care trebuie să învăț. Încerc să învăț cât mai mult pot, dar printre studiu și repetiții, nu prea îmi mai rămâne mult timp de istoria muzicii și restul găștii. Și mai puțin timp îmi rămâne pentru blog și pentru articole. Îmi este foarte dor să îmi petrec ziua întreagă bând ceai, citind și scriind articole, dar încerc să mă bucur de cele patru luni care mi-au mai rămas. Știu că îmi va fi dor de viața aceasta când, într-un fel, se va termina și una nouă va începe.

Sper că totul se va terminat cu bine. Abia aștept examenul acela, chiar dacă îmi este și frică de el. Știu însă că voi deveni altcineva pe scena aceea – și am așteptat să fiu acea persoană pentru mult timp.

Ne citim cât mai curând posibil.
xo,
Bianca

 

10 ani de vioară

11096680_1045949662114715_8822523525037119676_nZilele trecute studiam liniștită – sau nu prea, nu sunt niciodată liniștită când studiez – capriciul nr. 24 de Paganini, una dintre cele mai grele lucrări pentru vioară scrise vreodată. Printre diferite tehnici, câteva înjurături trase în colțul gurii și o gură de ceai, mi-am adus aminte de un moment de când eram mică. Aveam vreo 8 ani, cred. De-abia mă apucasem de vioară de un an și nu prea știam eu cu ce se mănâncă. Era fun. O jucărie vie. Dar nimic mai mult. Într-o zi stăteam cu mama în mașină și ascultam chiar piesa pe care o studiez acum. Capriciul nr. 24 de Paganini. Copil fiind, muzica pe care o auzeam ieșind din boxe mi se părea complet inaccesibilă. M-am întrebat dacă voi ajunge vreodată să cânt și eu piesa aia. Dar cel mai important e că m-am întrebat dacă voi ajunge vreodata să cânt în stilul ăla. Nu cred…zicea mintea mea de copil de 8 ani.

Zilele trecute, în timp ce luam o gură de ceai și retrăiam amintirile acelea, am pus vioara și ceaiul jos și am vorbit cu copilul de 8 ani din mine, care încă mai exista pe undeva si mai iese din cand in cand la suprafata sa ma salute si sa imi faca in ciuda. Uite, vezi, ai facut-o. Vezi, am reusit. Cantam capriciul de Paganini! La 17 ani. Bravo, mai, fraiero, ai reusit! Acum zece ani iti spuneai ca nu vei ajunge niciodata sa canti in stilul ala. Fraiero.

Si apoi m-a izbit atat de tare un lucru incat am ramas fara aer. Cant de zece ani la vioara. Zece ani. Am 17 ani si de 10 ani cant la vioara. Practic, am stat cu o vioara in mana mai multi ani decat am stat cu o papusa. Un deceniu. Un deceniu din viata mea in care am facut acelasi lucru in fiecare zi. Un deceniu in care m-am apropriat din ce in ce mai mult de visele mele si acum sunt atat de aproape incat mai am un pic si le ating.

Vioara este cel mai stabil lucru din viata mea. Este singura parte a vietii mele care stiu ca va fi acolo chiar cand tot ce am cunoscut vreodata va fi sters, mazgalit. Este drumul meu in viata. N-am sa zic ca este viata mea, pentru ca nu este asa. Nu sunt unul dintre acei instrumentisti care devin una cu instrumentele lor. N-am sa spun nici ca vioara ma stapaneste pe mine. E o relatie de amicitie, o legatura mai stransa decat legatura dintre mine si familia mea. Vioara este parte din mine. Este singurul lucru pe care stiu sa il fac cel mai bine. Lucrul pe care nu imi este rusine sa il fac. Arma mea care imi da siguranta si putere.

Stiti, uneori ma copleseste. Toata afacerea asta cu cantatul la vioara poate fi de-a dreptul coplesitoare. E coplesitor sa stii ca ai talentul de a ridica sali intregi in picioare. E un sentiment atat de straniu sa stii ca poti face muzica care sa ajunga la inime oamenilor incat uneori este greu de crezut. Uneori cand studiez si lovesc nota aia de sus, aia care nu-mi iesea si in sfarsit imi iese, ma simt atat de uimita ca eu reusesc sa fac asa ceva. Si ma intreb de ce eu? Daca stau bine sa ma gandesc, nici nu ma intereseaza de ce eu. Important e ca am darul asta si ca pot sa o fac. Am acces la ceva la care nu multa lume poate ajunge si e un sentiment genial.

Nu prea stiu sa fac mare lucru in afara de vioara. Nu sunt buna nici la matematica, fizica e ca si chineza, iar singurul lucru care imi da o anumita siguranta este blogul asta. Insa nici blogul nu ma face sa ma simt atat de increzatoare ca si vioara. Am crescut, practic, pe scena. Acolo ma simt in largul meu, oricat de cliseic ar suna asta. Pune-ma sa cant o ora in fata unei multumi de 100.000 de oameni si o voi face cu zambetul pe buze. Nimic nu se compara cu adrenalina dinainte de un concert, cu sentimentul pe care il ai cand in sfarsit iti prezinti muzica unor oameni care nu te cunosc. Si e greu. E greu pentru ca te expui pe tine in fata unor straini. Te duci in fata lor, practic dezbracata, si iti expui laturile cele mai vulnerabile. Iti expui frumusetea, frica, vulnerabilitatea. Le-o dai lor si ei pot face orice cu ea. O pot arunca la gunoi sau o pot pune in varfurile topurilor. Niciodata nu stii, insa trebuie sa risti.

Ironia este ca m-am indragostit de ceva care a inceput ca o joaca. Aveam vreo 7 ani si mama ma inscrisese la o scoala generala. Pe parcursul verii dinaintea clasei I, a observat ca eu cant mai tot timpul prin casa, asa ca s-a hotarat sa dam examen de admitere la Scoala de Muzica si Arte Plastice N.N. Tonitza din Barlad. M-au acceptat si de acolo a inceput nebunia. Cateva saptamani mai tarziu am inceput si orele de vioara cu un profesor extraordinar, un om de valoare, pe care nu il voi uita niciodata. Imi aduc aminte ca tata l-a intrebat pe la primele ore cam cand voi putea canta intr-un concert, iar profesorul a zis, cu un aer neincrezator (probabil satul de toti anii in care parinti cu aspiratii mari si determinare mica l-au intrebat acelasi lucru) ca “poate la anul, prin clasa a doua, daca merge totul bine”. Ei bine, doua luni mai tarziu aveam prima mea iesire in public. Dupa au mai urmat multe, foarte multe concerte. Si imi placea, pentru ca lumea imi dadea atentie. Eram copilul minune al Barladului, fata draguta foc cu o vioara mica si talent mare. De la primul meu concert din clasa I, am mai concertat in multe alte sali si orase din Romania, am participat la concursuri si olimpiade, unde am avut rezultate mai bune sau mai putin bune. Cert este ca fiecare iesire in public m-a ambitionat sa devin din ce in ce mai buna.

Faza e ca nu am fost mereu indragostita de vioara. Prin clasa I sau a II-a, imi aduc aminte ca ii spusesem mamei ca vreau sa ma las. Mama a zis sa mai asteptam un pic si sa vedem ce se intampla. Daca tot nu imi place, renuntam. Doamne, cand ma gandesc la prostia pe care as fi putut-o face ma ia groaza! Cum adica sa nu fi fost eu fata cu vioara? Fata cu urma de la gat? Fata care are unghiile mici si roase? Noroc ca exact in ziua in care i-am zis mamei ca vreau sa ma las am avut parte de o ora de vioara foarte buna care m-a convins ca nu trebuie sa renunt.

Au urmat mii de ore de studiu, sute de ore de lectii. Am avut parte de bucurii, esecuri, realizari, tristete. Un rollercoaster de emotii si experiente. Am avut parte de tipete din parte profesorului de vioara, m-am certat cu tata, care ma ameninta mereu ca daca nu ma tin de treaba imi pastreaza un loc la el la restaurant. Pana la urma am ajuns prin clasa a treia la unul dintre cei mai buni profesori de vioara din tara, Beno Schwartzman. Am studiat cu el  aproape patru ani, timp in care faceam naveta de la Barlad la Bucuresti in fiecare sambata.

11002487_1023663001010048_1262076142447512770_nA fost greu. Eram mica si imi era greu, dar nu imi era niciodata “urat”. Imi placea sa fac ceva ce ceilalti nu faceau. Imi placeau repetitiile, concertele, drumurile la Bucuresti. Imi placea atentia. Nu in particular vioara, dar toata treaba asta cu cantatul la vioara ma facea sa ma simt speciala chiar si cand ma simteam ca si un gunoi.

Si-am ajuns acum, dupa zece ani de studiat la vioara, sa fi sarit peste liceu si sa studiez la unul dintre cele mai bune conservatoare din Grecia. In cateva luni planuiesc sa imi iau diploma de conservator cu care as putea predau. Cant chestii la care visam doar. Si am ajuns, in sfarsit, sa ma identific cu vioara. Sa fiu indragostita de tot ce inseamna vioara. Am ajuns sa nu ma mai gandesc la sesiunile de studiu ca la ceva greu. E usor. Pentru mine e usor sa cant la vioara. E usor pentru ca pot sa fiu eu. Pot sa rad, sa plang, sa urlu. Si totul prin muzica, totul prin vioara, care e vocea mea. Nu imi aduc aminte cand exact m-am indragostit de vioara, dar am facut-o si nu regret nici o clipa asta. Nu-mi imaginez cum ar fi fost viata mea daca nu as fi fost fata cu vioara. Fara repetitii, fara conservator, fara lectii de vioara, fara studiu, fara concerte. Ar fi fost totul gri. Intr-o lume in care culorile se amesteca, vioara e o culoare luminoasa, stabila si totusi mereu schimbatoare.

Am cunoscut persoane minunate prin intermediul viorii. Cele trei persoane pe care nu le voi uita niciodata sunt cei trei profesori ai mei de vioata: cel de la Barlad, cel de la Bucuresti si cel de la Salonic. Toti trei oameni minunati, care m-au ajutat sa devin cine sunt acum. Oameni care m-au format nu numai ca violonist, dar si ca om. Am invatast lectii pretioase de la ei. Oamenii acestia vor fi intotdeauna profesorii mei, chiar si cand eu voi fi profesorul.

Am avut parte de momente minunate in acesti 10 ani. Imi amintesc fiecare concurs in parte, fiecare concert, fiecare repetitie. Imi amintesc si momentele bune, dar si momentele proaste. Imi amintesc greutatile si reusitele. Imi amintesc senzatii si emotii si piese de vioara care sunt coloana sonora a amintirilor mele.

Una dintre amintirile frumoase este si una dintre cele mai recente amintiri pe care le am cu vioara. In Octombrie, cand am fost in Romania, m-am vazut cu profesorul meu de la Barlad. I-am cantat si i-am povestit despre viata mea de la Salonic, una complet diferita de cea pe care am dus-o, practic impreuna la Barlad. Spun asta pentru ca el a reprezentat mereu pentru mine o fata parinteasca. Timp de sase ani mi-am petrecut sute de ore in sala aia de studiu, scotandu-ne sufletele si plamanii pentru mine, pentru vioara mea. Chiar si acum tin legatura cu el si am profitat de ocazia care mi s-a oferit. Am fost deci, in Octombrie sa ii cant. I-am cantat Dansurile tiganesti ale lui Sarasate si concertul nr. 2 de Wieniawski, iar reactia lui de la sfarsit este ceva ce nu voi uita niciodata. Mi-a spus ca sunt violonista. Am asteptat sa aud fraza asta atat de mult timp, incat atunci cand a rastit-o aproape ca m-a busit plansul. Mi-a spus ca evolutia mea de ultima data de cand ne-am vazut, acum un an jumatate, este fantastica si ca sunt violonista. N-am sa uit niciodata momentul ala.

As vrea sa am poze cu evolutia mea pe care sa vi le arat, insa nu am. Am pierdut toate pozele, dar am pastrat amintirile. Acestea vor ramane mereu vii in mintea mea.

Nu regret nici un obstacol din drumul pe care l-am parcurs pana acum. Regret doar ca nu m-am apucat de vioara mai devreme. Mai bine mai tarziu decat niciodata, nu? Daca ar fi, totusi, sa ii spun ceva Biancai de 8 ani, i-as spune sa aibe răbdare. Va ajunge si ea sa cânte. Va ajunge sa fie violonista. I-as spune sa studieze mai mult. Nu regret nimic in afara de zilele nestudiate.

Sunt mandra de tot ce am realizat pana acum. Mandra ca a trecut un deceniu de cand m-am apucat de cantat la vioara. Si stiu ca voi reusi sa imi indeplinesc visele. Stiu ca orice ar fi, eu voi fi mereu fata cu vioara…

 

Ce-am facut in astea cinci luni in care am fost absenta

Dupa postarea in care mi-am anuntat revenirea pe dragul meu blog, m-am gandit ca ar fi potrivita o postare in care sa va povestesc ce am facut in aceste cinci luni de absenta. Nu stiu pe cata lume va interesa asta, dar eu simt ca trebuie sa fac asta. Am tinut in mine atatea momente frumoase. Dupa patru ani in care am fost obisnuita sa impartasesc fiecare moment frumos cu voi, mi-a venit foarte greu sa traiesc un moment care merita impartasit si sa nu vi-l povestesc. M-am obisnuit si cu asta la inceput, dar acum nu mai are nici un rost sa imi reprim acest “instinct”. Va pot povesti in voie tot ce vreau.

In aceste cinci luni am trait momente foarte frumoase, care meritau cu siguranta impartasite cu toata lumea. Am muncit mult, intr-adevar, dar am fost rasplatita cu vacante frumoase si o vara pe cinste!

Dupa ce am publicat postarea in care imi luam la revedere de la voi in Martie, am avut primul meu concert important, in care am fost solista! Profesorul meu a planuit acest concert inca de la inceputul anului scolar 2014/2015, deci anul trecut m-am concentrat foarte mult pe acest concert si pe piesele pe care aveam sa le cant. Eram foarte nerabdatoare sa imi fac aparitia in public ca si solist si sa imi vad numele pe afis. Am fost cap de lista, urmata de cei doi acompaniatori ai mei, care au facut o treaba exceptionala.

Nu stiam la ce sa ma astept de la acest concert. A fost primul concert in care a trebuit sa cant aproape o ora intreaga. Aveam in program piese de Brahms, Beethoven, Tartini, Papamoschos si Mozart. Ce sa mai, o adevarata bucurie pentru inima mea de melomana! Bine-nteles, totul nu a putut decurge chiar atat de usor. Am avut parte de o multime de “patanii” pana sa pot canta in voie.

Dupa multe discutii, concertul a fost programat in Sambata dinaintea Pastelui, pe 4 Aprilie. Desigur, data nu a fost stabilita fara o groaza de discutii, razgandiri si pareri diverse. Una dintre corepetitoarele mele, care trebuia sa cante Mozart, Tartini si Beethoven cu mine, s-a gandit ca nu ii convine data! Trebuia sa plece in vacanta in ziua aia. Ne-a anuntat, bineinteles, cu o saptamana inainte. Va puteti imagina ca nu am putut accepta sa mutam data concertului cu doar o saptamana inainte, de vreme ce pustoaica stia de mult timp cand se va desfasura concertul. Am luptat cu ea si pana la urma am invins! Concertul a fost stabilit pentru 4 Aprilie, iar ea avea sa plece in vacanta dupa. Toate bune si frumoase. M-am simtit bine ca am reusit sa stabilesc concertul cand am vrut eu. Pana la urma, fara nici o urma de falsa modestie, eu eram solista si eu aveam cel mai mult de cantat. Deci logic era sa ii intereseze cel mai mult cand era mai bine pentru mine.

Data a fost stabilita, repetitiile au avut loc, sala era pregatita! Aveam sa cantam in sala de concerte a conservatorului. O sala care mi-e foarte draga, pentru ca am avut parte de multe amintiri frumoase acolo si de multe reusite. Mi-ar fi placut mult sa pot tine acel concert acolo, dar bineinteles ca nu s-a putut! Desi eram siguri ca acolo vom tine concertul, a aparut o problema tehnica care nu ne-a permis sa ne desfasuram activitatea acolo. Cu vreo doua saptamani inainte de concert, in sala a pocnit o teava! Starea salii era jalnica, iar directorul a decis ca pana nu se vor schimba tevile, nu se mai poate canta acolo. Nu eram siguri cand se va intampla asta, asa ca am luat hotararea de a muta locatia concertului. Profesorul meu a gasit imediat o sala mai mica, dar draguta si intima care avea si backstage! Va puteti da seama cat de importanta m-am simtit sa am cabina mea in care sa ma pot pregati.

Data si locatia au fost stabilite. Totul era okay. Dar stati asa, ca sirul pataniilor nu se opreste aici. Prin luna Februarie, am inceput sa observ ca am probleme cu vioara. Mi se dezacorda, iar cand trebuia sa o acordez era foarte greu. Profesorul meu a banuit ca are ceva de-a face cu cateva piese de la vioara care ar trebui schimbate. Vioara mea este foarte veche si avea nevoie de cateva reparatii inca de cand am intrat in posesia ei, dar niciodata nu m-am indurat sa o las din mana pentru atat de mult timp incat sa o repar. Reparatiile la vioara pot dura pana la o luna si nu prea mi-am permis niciodata sa las vioara din mana atat de mult timp.

Incetul cu incetul, vioara a inceput sa se acordeze mai bine si am avut incredere ca totul va fi in regula si cu asta. Am incercat sa scot sunetul cel mai bun in situatia aceea si cred ca am reusit.

Bun. Haideti sa dam un pic mai departe.

Vineri. Ajunul concertului. Emotii, pregatiri, repetitii, studiu. Eram al naibii de entuziasmata. Frematam, deja, din cauza adrenalinei pe care o simt intotdeauna inainte de un concert. In timp ce studiam ultimele retusuri si corectam ultimele greseli, ma suna profesorul meu de vioara. Cu o veste proasta, binenteles. Cu ultima veste la care ma asteptam, de fapt! V-o aduceti aminte pe corepetitoarea care trebuia sa plece in vacanta in Sambata concertului? Aparent, se imbolnaviose peste noapte si nu era sigura daca putea canta a doua zi! Avea febra mare si doctorul ii recomandase sa stea in pat. Ca sa vezi!

Va puteti imagina, cred, ce a insemnat asta pentru mine. Am crezut ca nu voi gasi cale de iesire si ca totul se naruiese! Am fost extrem de nervoasa, amintindu-mi de toate datile cand am cantat cu febra. Totusi, profesorul meu a ales sa fie pozitiv si a zis ca vom sti sigur dimineata urmatoare daca ea avea sa cante sau nu. Pana atunci, mi-a indicat sa studiez Bach si Paganini, pentru orice eventualitate. Pe care nu le mai studiasem de cel putin doua saptamani! Panica panica panica! Cum aveam sa fac asa ceva?!

Insa apoi mi-am adus aminte cine sunt. Mi-am adus aminte tot ce am realizat pana acum si toate incurcaturile din care am reusit sa ies cu brio. Si m-am calmat, pentru ca nimeni si nimic nu imi poate strica mie concertele. Am pus mana pe vioara si am inceput sa studiez, cu o determinare si o ambitie pe care le simt de fiecare data cand intru in vreo belea.

A doua zi dimineata, am mers la repetitii increzatoare ca respectiva corepetitoare stie cu ce se mananca muzica si ca nu avea sa imi faca asa ceva. Am crezut ca isi va imagina ce va insemna asta pentru concertul meu si ca nu va face asa ceva. Insa a facut-o. Ne-a dat telefon in timpul repetitiilor si ne-a spus ca nu are cum sa cante. Are febra prea mare. Am intrat din nou in panica, nervoasa ca cineva atenta sa imi strice planurile. Am crezut ca va fi oribil si ca avea sa imi strice reputatia. Apoi mi-am dat seama ca nu reputatia mea va fi stricata, ci ea si lipsa ei de profesionalism vor avea de suferit. Am hotarat cu profesorul sa cantam Sonata nr. 1 de Bach si Capriciul nr. 19 de Paganini in locul pieselor de Beethoven, Mozart si Tartini. M-am pus pe treaba. Aveam mai putin de doua ore sa scot piesele acelea si credeam ca pot sa o fac. Nu doar credeam. Stiam ca pot sa o fac.

Si am facut-o.

A venit ora 6… am mers la sala de concert, am inceput sa ma incalzesc cu cateva exercitii de vioara si am asteptat sa vina lumea. Panica panica panica! Eram sigura ca nimeni nu va veni si ca sala va fi goala. Mare mi-a fost surpriza cand, atunci cand am intrat pe scena… sala era plina ochi! Nu mai era loc sa arunci un ac printre spectatori. Am intrat increzatoare pe scena, profesorul meu a explicat ce s-a intamplat si mi-a facut loc sa cant.

Si magia s-a intamplat. M-am lasat dusa de val si nu cred ca am cantat asa de bine vreodata. A fost pur si simplu magic. Toata sala era linistita, nimeni nu se misca. Tot ce se auzea era muzica mea, vioara mea, sufletul meu. Nu am trait niciodata o experienta ca asta. Toata lumea era cu ochii tinta la mine, iar ropotele de aplauze de la sfarsit au fost incredibile! Nu se mai terminau… a fost o senzatie de nedescris! Bach si Paganini au mers al naibii de bine, chiar daca am avut emotii mari.

Dupa trei sferturi de ora de cantat, am terminat programul si am simtit ca vreau sa raman acolo pe scena. Nu vroiam sa se termine. Eram “in priza”. Adrenalina imi curgea prin vene ca sangele si mi-a fost greu sa cred ca se termina… Munca noastra de luni intregi luase sfarsit.

Am lasat vioara in culise si am iesit din nou in sala. Toata lumea s-a ridicat si jur ca au facut rand sa ma felicite. Fiecare persoana din sala a venit la mine sa ma felicite. Cineva mi-a spus ca sunt incredibila, ca i-am emotionat. Altcineva m-a intrebat, referindu-se la Bach si Paganini: “Daca nu canti asa cand piesele nu sunt inca gata, cum canti cand sunt gata?”. Nu mi-a venit sa cred urechilor.

Dupa ce toata lumea m-a felicitat, basmul s-a terminat. Am mers acasa si am dormit doua zile la rand… eram franta, pur si simplu, dupa atatea lungi de somn prea putin si munca prea mult. Vacanta de primavara mi-am petrecut-o dormind si citind. Pastele a fost lin si calm.

Apoi s-a terminat si vacanta de primavara si a venit urmatorul concert, care a descurs la fel de bine. Felicitari si aprecieri multe, munca multa, aplauze multe, adrenalina la maxim.

Ei, si au venit examenele la conservator. Primul examen pe care l-am dat a fost la armonie.

Stiam de la profesorul meu ca oricum aveam sa trec clasa cu brio din cauza muncii facute peste an, asa ca examenul nu a reprezentat o prea mare forfota pentru mine. Puteam sa scriu si 5 la acel examen ca tot as fi trecut cu brio. Insa constiinta mea nu m-a lasat sa fac asta. Vroiam sa iau 10 si la examen, asa ca cu o saptamana inainte de examen m-am pus pe invatat. Am subliniat tot ce era de subliniat si am incercat sa dau mare atentie lucrurilor care imi puneau probleme. Ziua examenului a venit si eu am terminat examenul in trei sferturi de ora din cele trei ore alocate rezolvarii temelor care ne-au fost date. Restul de doua ore pana la urmatoarea lectie de vioara le-am petrecut intr-o librarie.

Vinerea urmatoare, cand am ajuns la conservator pentru ora de pian, am dat nas in nas pe holuri cu profesorul de armonie. Vorbea la telefon in timpul ala, dar mi-a facut semn sa astept. In mintea mea, se invarteau doua posibilitati: “Ori am picat examenul, ori l-am luat cu brio.” La ultima nu vroiam sa ma gandesc. Stiam ca aveam sa iau examenul, dar nu mi-am permis sa ma gandesc ca as putea sa il iau cu brio.

Cand profesorul meu a incheiat convorbirea, pe gura i-au iesit urmatoarele cuvinte: “Bravo! Nu ma asteptam sa scrii atat de bine…. ai rezolvat totul corect si ai luat zece curat! Mi-a placut mult faptul ca (,) chiar daca stiai ca aveai sa treci nu te-ai lasat pe o ureche si ai dat tot ce ai avut mai bun. Ai avut grija sa nu faci greselile pe care le faci tu deobicei si asta mi-a placut mult. Nu ai dat niciodata un rezultat atat de bun. Ai trecut cu zece curat!”

Nu ma asteptam. Stiam ca pot, dar am urat dintotdeauna armonia si nu ma asteptam sa ma pot mobiliza in felul asta. Insa am facut-o. Cu ambitie si determinare, am dat un examen perfect, ce a meritat un zece curat. Mandria era la maxim! Primul lucru pe care am vrut sa il fac era sa impartasesc asta cu voi. 🙂

Sambata urmatoarea aveam un alt examen. De fapt, nu era examenul meu. Era examnul corepetitoarei care m-a lasat balta in ziua concertului. Ca sa intelegeti cum sta treaba, noi la conservatorul asta cantam noi, intre elevi. Adica eu, care cant la vioara, am corepetitor un elev. Asta ne ajuta sa ne dezvoltam abilitatile muzicale si ne invata sa lucram in echipa. Binenteles, la examenele de trecere pe noi, cei de la coarde, na acompaniaza o profesoara la pian. Insa examenele de muzica de camera sunt tinute pentru doi elevi, un elev la vioara si unul la pian.

Corepetitoarea care m-a lasat balta in ziua concertului m-a rugat pe mine sa o ajut la muzica de camera si sa cant cu ea, chiar daca eu eram cu doua clase mai sus decat ea. Am acceptat, pentru ca, pana la urma, de ce nu as fi facut-o? Cu cat mai mult e de cantat, cu atat mai bine!

A venit ziua examenului ei si, ironia ironiilor, eu eram bolnava! Eram racita bocna, nu auzeam nimic si de-abia imi puteam tine ochii deschisi. Cu o noapte inainte nu dormisem deloc din cauza tusei care nu imi dadea pace si de-abia m-am putut trezi sa ma duc la examen. Pentru un moment, m-am gandit ca ar fi fost mai bine sa o las balta si pe ea, asa cum a facut ea cu mine. Insa apoi mi-am adus aminte ca eu nu sunt asa. M-am gandit ca ar fi mai bine sa ii dau o lectie, ceea ce am si facut. Cu febra, tuse si de-abia auzind, am reusit sa o salvez de la un 9 la examen. Cand directorul conservatorului i-a zis nota pe care a luat-o, a tinut sa mentioneze ca zece ala l-a luat din cauza mea.

Inca o reusita!

A venit si examenul meu de muzica clasica. Ultimul an, deci examenul final. Nu aveam emotii, pentru ca deja vazusem ce pot. Si am facut-o si de data asta. Am terminat muzica de camera cu zece.

Examen la vioara nu am dat anul asta. Din cauza ca eu sunt in ultimul an la conservator si anul viitor dau de diploma (diploma cu care as putea sa predau), acest an se face, practic, in doi ani, daca asta are vreun sens. Examenul final sper sa reusesc sa il dau la anul in iunie.

Au venit examenele de la scoala. Emotii mari, mon cher! Nu prea invatasem anul ala, din cauza tuturor activitatilor de la conservator. Eram cam nesigura pe mine si nu stiam daca voi reusi sa scot cel mai bun rezultat.

In ziua primului examen, ne-au dat notele de pe semestrul al doilea. Si sa fiu al naibii daca media mea nu era mai mare decat orice alta medie pe care am avut-o de cand am venit in Grecia. Bucurie mareeeee!

Examenele au venit si au trecut. Am trecut si clasa cu bine si acum sunt a 11a. Inca doi ani si scap de chinul asta ce se numeste “scoala”.

Acum ca si anul scolar, si cel universitar se incheiasera, ma puteam concentra pe mine. Aveam de gand sa ma odihnesc in statiunea unde lucreaza tata pe vara, in Siviri, Chalkidiki. Cum s-a terminat ultimul examen si am primit rezultatele, am si fugit la el!

Am petrecut la Siviri (de unde va scriu acest post – am decis sa mai petrec un weekend aici inainte de a-mi venit rudele din Italia si Romania) o saptamana de vis. Am fost singura si a fost atat de liniste. Nu te invatat, nu tu studiat, nu tu socializat, nimic! Va spun sincer ca ma duceam dimineata la 10 pe plaja, imi luam muzica si cartea si stateam aolo, tolanita pe un sezlong, o zi intreaga. A fost superb! Soare, briza marii, nisip, mare, turisti, carti, muzica, singuratate si liniste. Mancare buna. A fost divin, mai ales dupa anul pe care l-am avut. Am reusit sa citesc patru carti in saptamana aceea care nu vroiam sa se termine. M-am relaxat foarte bine si mi-am incarcat bateriile.

Saptamana a trecut si m-am intors acasa la ale mele. M-am apucat imediat de studiat. Toata vara am studiat programul pentru diploma (care contine muuulte piese de Bach, Mozart, Paganini, Tartini, Sarasate, Wieniawski, Papamoschos, Bela Bartok) pana cand nu am mai putut studia. Vioara mea s-a stricat de tot si nu mai puteam canta pe ea. Imediat am dus-o la lutier, “doctorul viorilor”.

Intre timp, am avut parte de cea mai frumoasa vacanta ever alaturi de Nely Cab, nanuta mea si autoarea cartii ‘Creatura’. Ne-am intalnit, in sfarsit, in Atena! A fost de vis.

Eu nu mai vazusem niciodata Atena si eram foarte entuziasmata sa vad in sfarsit locurile pe care le-am vazut de mica la televizor si pe cartile postale. Insa cel mai entuziasmata am fost sa o vad pe Nely. Cu ea vorbesc in fiecare zi inca de cand ne-am cunoscut. A ajuns sa imi fie una dintre cele mai dragi persoane si o consider a doua mea mama. Am primit multe lucruri de la ea pe care le pretuiesc, dar cel mai mult pretuiesc lectiile pe care mi le-a dat si pe care mi le da in fiecare zi si rasetele pe care le tragem de fiecare data cand ma plang de cate vreun baiat sau de vreo intamplare din viata mea.

Acum cateva luni, Nely m-a numit fina ei si in aceasi zi mi-a zis ca va veni in vara in Atena… si m-a invitat si pe mine sa vin. Am planuit excursia asta pas cu pas si frematam de emotii sa merg intr-o vacanta adevarata, sa vorbesc engleza in fiecare zi, sa vorbesc cu Nely pe-ndelete de baieti si despre viata si sa merg cu ea la cumparaturi. hihi.

Vacanta a fost divina. Am vizitat toata Atena, Delfi, Arachova si insula Idra. A fost cea mai frumoasa vacanta pe care am avut-o vreodata. Am cunoscut oameni frumosi si am amintiri frumoase cu niste oameni formidabili. Voi pretui intotdeauna amintirea calatoriei mele in Atena cu Nely.

Insa despre asta va voi povesti mai multe mai tarziu.

M-am intors acasa din Atena pe 5 August, chiar de ziua mea. Ziua mi-o serbasem si cu o zi inainte cu Nely, la Hard Rock Cafe. Insa cand am ajuns acasa, mama m-a asteptat cu o alta petrecere care a durat trei zile! haha.

Asta a fost cu siguranta cea mai frumoasa zi de nastere dintotdeauna, pe care nu o voi uita niciodata. Mi-am facut atat de multe amintiri frumoase, am dobandit atat de multe lucruri pe care mi le vroiam si, cel mai important, am o vioara pe care se poate canta si care ma uimeste in fiecare zi! Asta a fost cel mai important cadou – o vioara cu care sa pot sa cant si cu care pot sa arat ce pot.

Nu va ingrijorati. Nu mai am mult. Stiu ca am scris deja prea mult, dar au trecut cinci luni de cand nu am mai vorbit. E atat de bine sa va povestesc toate astea!

In astea cinci luni, imi place sa cred ca m-am maturizat foarte mult. Simt o diferenta mare in personalitatea mea, o diferenta de care sunt mandra si de care ma bucur in fiecare zi.

In momentul in care am inchis blogul, treceam printr-o perioada nu tocmai fericita. Eram obosita, tot timpul nervoasa, nu dormeam bine – sau dormeam prea mult, dupa caz. Nu mai radeam, abia mai zambeam si eram tot timpul in capul meu. Eram o urma a ceea ce eram eu cu doar cateva luni in urma. Eram fata care chicotea ca proasta la lucrurile pe care le spunea lumea, doar pentru ca nu stiam ce spuneau. Pentru ca nu ascultam. Eram mereu in capul meu si nu puteam iesi de-acolo.

As putea sa mint si sa spun ca nu stiu de la ce s-a produs schimbarea asta. Insa stiu foarte bine si urasc fiecare secunda in care ma gandesc ca am putut lasa o prostie ca asta sa imi afecteze viata atat de multe luni.

M-am indragostit de cineva care nu mi-a impartasit sentimetele, iar asta a declansat mai multe probleme. Mi se parea ca nici la vioara nu mai cant bine, chiar daca in perioada aceea studiam mai mult ca oricand. Drept dovada rezultatele mele mult mai bune. Dar nimic nu ma multumea si aveam mereu nevoie de o pauza.

Pana cand am spus stop. Mi-am dat seama ca sunt patetica si ca nu merit asa ceva. Am inceput sa numar lucruri pe care le merit, lucrurile pe care le vreau. Am inceput sa numar lucrurile care sunt. Si atunci am inceput sa ies din carapacea mea si sa incep sa vad lumea cu alti ochi.

Si cel mai important lucru… am infricat cele mai multe frici. (In afara de frica de paianjeni. Cine naiba vrea sa atinga un paianjan? Eu sigur nu!) La inceput, fricile mele erau mari si aveau forme si culori. Insa dupa un timp, au devenit din ce in ce mai mici, pana cand le-am invins de tot.

Astfel, am devenit mai curajoasa, mai increzatoare, mai amuzanta si mai… eu. Ca sa nu mai zic de modesta… ma da modestia afara! haha! Am redevenit eu, cea care rade si spune glume si e sarcastica si citeste mult, studiaza mult si are un blog!

Am invatat sa iubesc viata si mai mult si am invatat sa ma bucur de fiecare lucru nesemnificativ. Iar de atunci, am facut lucruri mai curajoasa, pentru ca nu imi mai este frica sa fiu curajoasa. Am invatat sa fiu fericita si am fost, intr-adevar fericita. Nu imi mai este frica de aproape nimic si lucrul asta ma bucura.

Sper sa imi amintesc de cum m-am simtit vara asta mereu. Am fost cu adevarat fericita si a fost o vara pe care mi-o voi aminti. Si nu s-a terminat inca. Mai urmeaza… Imi vin rudele din Romania si Italia. Sa vedeti atunci distractie!

Au fost cinci luni interesante. Au fost frumoase. Foarte frumoase. M-am regasit pe mine insumi si asta este cel mai important. Am cunoscut viata frumoasa.

Insa tot timpul mi-a fost dor de blog. Acum, ca l-am deschis din nou, ma simt mult mai implinita si ma bucur mult la gandul ca pot scrie din nou despre lucrurile frumoase din viata mea.

Okay, cred ca v-am plictisit destul… 😀

Voi ce-ati facut in astea cinci luni? Mi-ar placea mult sa imi spuneti tot ce ati facut in acest timp in care nu am fost aici in sectiunea de comentrarii. 🙂

xoxo!

Music = Life (7)

Ugh, ce zi! Aglomerata,dar frumoasa! Am primit o invitatie pentru un interviu, mi-au fost acceptate,la randu-mi, mai multe invitatii pentru interviuri (pregatiti-va maine pentru un interviu cu un blogger), am primit cateva carti pe Kindle, mi-am studiat, mi-am invatat, mi-am facut griji pentru Agapi care a fost bolnavioara asta. O zi grea, dar frumoasa. Imi pare rau ca nu am apucat sa citesc deloc, dar recuperez eu…nu stiu cand, dar o voi face.

Ugh, mi se aproprie examenul de vineri.Am emotii. Maine voi sta si voi invata toata ziua, chestie pe care nu am facut-o in viata mea,dar trebuie sa ma asigur ca iau examenul asta.Si pe urmatorul.Ah da, si pe celalata.Ah, si ca sa nu uit, pe 27 am cooncert.A da, si in Mai voi mai avea 2 examene. Oh, si in Iunie am examenul final. Foarte dragut,nu?Ah, si era sa uit de examenele de la scoala! Ce sa-i faci, cand vrei sa fii si student si elev in acelasi timp,astea sunt riscurile!

Yupi, mai sunt 3 saptamani de scoala!Nu imi vine sa cred! Dupa incepem examenele,dar e mai usor. O zi ma duc, 3-4 nu. Si cand ma duc, ma duc pentru maxim 2 ore.Abia astept vara, sa ma duc sa citesc pe plaja!! Si da, am chef de vorbaraie.

Am uitat sa va zic ca astazi am devenit Beta Reader pentru un autor. Nu stiu daca am voie sa zic pentru cine, dar sunt foarte entuziasmata si abia astept sa impart cu voi recenzia cartii!!

Ca veni vorba de carti, acum citesc “Alice’s Sacrifice’. In vacanta, cartea asta nu mi-ar fi luat mai mult de 2 zile,dar acum nu e vacanta.Suntem aproape.Foarte aproape.

Ah da.Vroiam sa va arat o melodie care imi place la nebunie. “Stay’, a Rihannei. Da,da, aia cu video-ul cu Rihanna in cada.

Va place,va place?

Voi ce faceti, ce cititi si ,cel mai important, cum va simtiti? XOXO!