Cum au fost primele trei săptămâni în Olanda

Am șters postarea aceasta de trei ori. De și mai multe ori mi-am promis că o voi scrie. Cumva, am ajuns la trei săptămâni în Olanda și gândurile mi-au rămas nescrise. Nu neapărat din lipsă de timp, ci dintr-o neputință totală de a exprima toate sentimentele care mă încearcă. Aș vrea să pot să descriu în lux de amănunte senzațiile, gândurile și trăirile care mă încearcă de trei săptămâni, dar este imposibil. Am să încerc să scriu totul în seara aceasta, chiar dacă îmi va fi foarte greu datorită faptului că toată experiența aceasta este încă nouă și sunt destul de neobișnuită cu tot ce se întâmplă atât în jurul, cât și înăuntrul meu.

Acum trei săptămâni eram în Grecia, iar viața mea era la polul opus de cea de acum. Iar când zic asta, vorbesc cât se poate de serios. Mi se pare că, într-un fel, tot ce mi se întâmpla acum trei săptămâni sunt amintirile altcuiva. Într-un fel absolut ciudat, mi se pare că am lăsat Grecia în urmă aproape de tot. Bineînțeles, au trecut trei săptămâni. Să fie mult, să fie puțin? Cine știe. Cert este că m-am obișnuit cu dorul pe care îl port în mine pentru persoanele dragi și am înțeles că este absolut firesc să mă simt așa. De țară nu îmi este dor aproape deloc. Doar de soare și căldură. În rest, când mă gândesc la faptul că aș fi putut fi încă acolo, mi se pare de neimaginat. De ce exact, încă nu mi-am dat seama.

Poate  pentru că trăiesc totul la maxim aici. Nici o parte din mine nu mai este cu gândul sau cu sufletul la casă. Nimic din mine nu vrea să se întoarcă la perioada aceea. Tot ce s-a întâmplat în clasa a 12-a și în vara ce tocmai a trecut este acum o amintire foarte prețioasă, însă doar atât. Mă bucur de fiecare moment de aici și totul este magic. Fiecare moment are o însemnătate și vine cu o avalanșă de emoții. Totul este nou și interesant și intens,nimic nu este trecut cu vederea.

Uneori, asta poate fi o problemă, pentru că fiecare lucru mărunt prinde o însemnătate pe care nu o are. Orice contează: un zâmbet, un salut, o vorbă bună, una mai puțin plăcută. Totul. Și totul pare extraordinar, chiar dacă nu este.

Ideea este că sunt în priză la voltaj maxim acum. Studiez, învăț, lucrez, încerc să îmi mențin o viață socială adecvată. Încerc să mă adaptez. Curăț, spăl, mai și gătesc. Bine, când îmi amintesc. Am un program care nu seamănă a program și pe care încă încerc să îl stabilizez, deși mi se pare că degeaba încerc să găsesc o stabilitate în tot acest haos frumos. Am să recunosc că nu am mult timp să mă gândesc la mine. Bănuiesc că este firesc, pentru că tot ce fac acum, tot pentru mine fac. Pentru viitor, dar și pentru prezent.

Nu am mult timp să mă gândesc la mine, la sentimentele mele, la nevoile mele. Bineînțeles, cu gândurile este complicat, și uneori nu le pasă că nu ai timp de așa ceva. Sentimentele, ca și gândurile, pur și simplu vin peste tine, iar uneori o fac în cele mai nepotrivite momente și adesea pot fi paralizante. Frica, nesiguranța, neîncrederea de sine vin peste tine în valuri și îți taie respirația. Dar continui, pentru că așa cum mi-a zis o prietenă, la începutul și la sfârșitul zilei, ești numai tu cu tine. Dimineața te trezești, îți faci o cafea și o pornești la drum, iar seara te așezi, fumezi o țigară și apoi te culci. Altă opțiune nu ai, și o știi.

Cam aici este șpilul cu studiile în afară. Mă rog, cu plecatul în afară pe cont propriu. Știi că doar pe tine te ai și că nu te poți dezamăgi. Asta este șansa ta, pe care ai așteptat-o ani la rând, și că nu o poți rata. Nu poți face nimic ce ar putea strica toată afacerea asta, pe care tu o construiești. Și cred că mie-mi iese. Mi-am găsit deja un loc de muncă fain, la Stradivarius, care se întâmplă să fie și magazinul meu preferat de haine. Echipă mișto, haine pe gustul meu, contact cu oameni și program bun. Am avut noroc, dar chiar și așa mulți au fost uimiți că mi-am găsit deja de muncă. Adică, am „trei săptămâni aici”, și în mintea lor trebuie să treacă cel puțin trei luni ca să începi să îți cauți un loc de munca. Am o colegă care glumește că eu am venit aici ca să cuceresc lumea.

Ce nu știe ea este că nu e o glumă.

Eu chiar de-asta mă aflu aici.

Ca să cuceresc lumea, o lume numai a mea, construită de mine, pe puterile proprii. Cărămizi puse de mine, încet dar sigur.

Lucrez 20 de ore pe săptămână, am cursuri în fiecare zi, seara plec ultima de la conservator, și aș dormi acolo dacă ne-ar lăsa. Cineva m-a întrebat de ce lucrez atât de mult. De ce nu lucrez doar orele de care am nevoie ca să iau împrumutul de student? 56 de ore pe lună mi-ar trebui, iar eu lucrez 80. Am început deja demersurile pentru împrumut. Deci, de ce atât de mult?

Pentru că vreau și pot. Pentru că nu mă interesează să dorm o oră în plus. Pentru că vreau, simplu și la obiect, să am bani. Vreau să am bani de un arcuș bun, vreau să mă duc acasă la ai mei când pot, vreau să călătoresc, să mă urc într-un tren dacă am chef și să văd Germania, vreau să-mi iau perechea aia de ghete mișto pe care am văzut-o, vreau să ies la un vin cu prietenii, vreau să fac toate lucrurile pe care nu le-am putut face până acum. Vreau să stau într-un apartament fain, să merg cu autobuzul și nu cu bicicleta. Vreau să nu mai am grija banilor. Vreau să fiu cu un pas înaintea lor. Și pot. Nu-mi trebuie o oră în plus de somn. Nu-mi trebuie zile de leneveală.

Cred că puțini realizează că programul, dacă ai cap, îți iese și cu 20 de ore de muncă pe săptămână, și cu cinci ore de studiu pe zi, și cu cursuri în fiecare zi. Și da, mai ieși și în oraș dacă ai chef. Îți faci și prieteni. Ai timp și de tine, dacă știi cum. Spre exemplu, eu astăzi am simțit să scriu după ore, așa că mă culc mai târziu ca să scriu. E important să știi să îți acorzi credit, să știi că poți, să vrei și să faci. Degeaba vrei, dacă nu faci.

Cineva mi-a zis că nu trebuie să știi totul în lumea aceasta. Trebuie doar să știi un pic mai mult decât ceilalți. Iar eu știu. Diferența dintre mine și ei sunt cinci secunde dimineața, după ce sună ceasul, în care nu mă las să adorm din nou, și nici să stau în pat. După ce sună ceasul, număr până la cinci, și mă ridic. Altfel, nu m-aș mai face-o niciodată.

Mai știu și că pot. Asta este o mare diferență dintre mine și majoritatea celor pe care îi întâlnesc aici. Pot și o știu. La propriu. În trei zile am primit trei job-uri diferite. Trei interviuri pe care le-am reușit, pentru trei posturi diferite, pe care nu le-am mai deținut niciodată. Asta m-a făcut să înțeleg că mă adaptez bine la situații necunoscute și că ceva îi atrage pe oameni la mine. Știu să spun lucrurile potrivite și înțeleg esența lucrurilor. Înțeleg ce vor oamenii să audă și le-o livrez când trebuie. E corect? Nu întotdeauna. O fac? Da, pentru că trebuie.

Ideea este că este bine. Mai bine decât mă așteptam. Locul perfect încă nu mi l-am găsit. Încerc, cred, să mă găsesc pe mine în haosul acesta. Mulți mi-ar spune că trăiesc degeaba, pentru că muncesc atât de mult și nu mă bucur de nimic. Șpilul este că eu găsesc o frumusețe nemărginită în tot acest haos. Personal, mă bucur mult mai mult de orice moment special, care mă face să ies din rutină. Nu trebuie să fie ceva grandios. Orice moment de respiro este apreciat la maximum.

Olanda îmi place. Încă nu mă pot obișnui pe deplin cu ea. Sau, mai degrabă, cu olandezii. Mi se pare o nație destul de ciudată, pentru că sunt foarte diferiți de români sau greci. Sunt veseli, zâmbitori, parcă lipsiți de griji. Ordonați și liniștiți. Sunt prietenoși, dar distanți. Au un fel diferit de a-și arăta sentimentele față de oamenii cu care am crescut eu. De-asta mulți îi consideră reci. Ce-am observat încă de când am aterizat pe Schiphol, acum trei săptămâni, este că au un obicei destul de straniu. Dacă le întâlnești privirea pe stradă, îți vor zâmbi instantaneu, de parcă ar face concurs de cine zâmbește primul. Mi s-a părut foarte straniu la început, dar acum am început să mă obișnuiesc.

În aceste trei săptămâni am făcut lucruri care m-au scos din zona de confort în fiecare zi. Am devenit imună la orice factori ”deranjanți”. Nimic nu mi se mai pare deplasat sau inconfortabil. Faci ce trebuie să faci ca să reușești și nu există nici o scuză. Nici jenă. Nu există așa ceva. Te mănâncă de vii toți dacă te ascunzi sau dacă găsești scuze.

Uneori, în toată nebunia aceasta, mă lovește faptul că îmi trăiesc visul. Sunt undeva în afară, departe de casă, la mii de kilometrii de cei dragi mie, studiez muzică, dorm puțin, muncesc și îmi fac prieteni. Am o viață a mea. Trăiesc momentele la care atât de mult am visat și mă bucur de ele și mi se pare genial și de necrezut că am ajuns până aici în ciuda tuturor piedicilor. Este la fel cum mi-am imaginat și în același timp nu are nici o legătură cu ce am visat eu.

Pentru că în mintea mea, perioada de student era gri.

În realitate, este plină de culori și senzații și sunete și chipuri și zâmbete.

Bine, este și gri, pentru că vremea în Olanda este bipolară. La propriu. În prima săptămână cât am stat aici, am locuit într-un apartament care avea o curte în spate și intrarea în stradă. Erau zile când în curte ploua și în stradă era soare. Sau, o dată eram la facultate, mă pregăteam să plec, și era veselie mare pe mine că era soare. Două minute mai târziu, când am ieșit din clădire, ploua torențial. Câteva zile mai târziu, într-o marți în care erau vreo 10 grade, ploua cu soare.

Dar și cu asta te obișnuiești. Te obișnuiești cu tot, inclusiv cu dorul de casă, care devine parte din tine și din cotidianul tău. Pentru mine, Grecia pare acum un loc îndepărtat, o lume cu totul diferită, în care acțiunea se desfășoară și în care eu nu mai sunt personaj principal, chiar dacă toate celelalte personaje principale sunt tot acolo și, automat, sunt și eu. Sunt zile și zile. Uneori, aș vrea să iau avionul și să mă întorc acasă la confort. De cele mai mult ori, mă îngrozește gândul de a fi nevoită să mă întorc acasă, pentru că acolo nu este numai haosul meu, ci și a celorlalți. Aici sunt doar eu cu mine. Îmi pot face alegerile proprii și trebuie să am grijă doar de mine.

În concluzie, Olanda a fost un pas bun. Viața mea este plină de… viață. Timp de scris? Aproape deloc. De citit? Nici atât. Mă deranjează? Nu prea. Alte lucruri au întâietate acum, iar eu simt că sunt o persoană complet diferită, care a trecut la un alt nivel, unul în care book blogging-ul, recenziile și maratoanele de citit nu-și au locul. Cel puțin pentru moment.

Nu știu când voi mai avea timp să scriu din nou. Este trecut de miezul nopții, mâine trebuie să mă trezesc la șapte pentru ora de vioară, apoi am niște alergături la bancă, studiu, cor, studiu, puțină socializare, niște teme de făcut și dacă mai am timp și niște învățat.

Viața de student? Da.

 

 

Advertisements

Fiecare viață contează

Cred ca atacul chimic din Siria nu este o noutate pentru nimeni. Încă de joi dimineață circulă pe internet diverse filmulețe cu oamenii din țara respectivă și chinurile prin care trec datorită acestui atac. Sinceră să fiu, nu am fost în stare să mă uit la nici unul dintre filmulețele care au consternat o lume întreagă. Nu mă pot obișnui cu ideea că, în timp ce eu îmi fac griji despre facultate, bani, studii și deadlines-uri, milioane de oameni nevinovați se luptă pentru viețile lor. Aș vrea, totuși, să vorbesc despre asta astăzi, pentru că nu mai pot ține în mine.

Am spus-o, o spun și-am s-o mai spun. Absolut fiecare viață contează. Fiecare suflet de pe planeta aceasta este important. Am crescut cu ideea aceasta și am să continui să o spun, în speranța că măcar o persoană va înțelege și o va adopta. Dacă pot inspira această idee unei singure persoane, atunci pot fi mulțumită.

Treaba stă în felul următor: statutul social, contul bancar, mașina, casa în care locuim și hainele pe care le purtăm nu spun absolut nimic despre noi ca și persoane. Tot ce contează este ce avem în interior. Ce fel de oameni suntem. Sufletul, mintea și felul în care alegem să le folosim sunt factorii care ne diferențează unii de alții. Iar faptul că un om cu un suflet bun s-a născut în Siria, în Congo sau în altă țară pe care noi alegem să o considerăm mai prejos de noi nu ne dă dreptul să decidem ce facem cu viața acestuia. Și nici faptul că noi am avut norocul de a ne naște în Europa sau în America nu ne face cu nimic mai buni decât ei. Asta ține strict de noroc. Până la urmă, nu alegem unde ne naștem. Spre exemplu eu, Bianca, aș fi putut avea soarta de a mă naște în Africa. Aș fi avut aceeași minte, același suflet, poate o piele diferită, însă persoana mea ar fi fost aceeași, cu câteva diferențe cauzate de tradițiile țării. Cu toate acestea, șansele mele de a scrie aceste cuvinte acum ar fi fost destul de slabe, însă acestea ar fi existat undeva, călcate în picioare de prejudecățile create de o societate complet distrusă de stereotipurile din care refuzăm să ieșim.

Totul pornește din mintea noastră. Lumea în care trăim a fost creată de noi, de ideile noastre și de neputința de a înțelege, o dată pentru totdeauna, că politica, războaiele și violența sunt niște tâmpenii care nu ne vor ajuta sub nici un fel să avansăm. Știu că este o idee care pare deja răsuflată, spusă de milioane de ori, dar degeaba o spunem, dacă nu o și aplicăm. Adevărul cutremurător este că nu suntem cu nimic diferiți față de acum 100 de ani, când un pictor psihopat a hotărât să distrugă o lume întreagă pentru că nu a fost acceptat la o școală de artă. Sunt complet consternată de faptul că alegem să ne întoarcem la greșelile din trecut votând oameni ca Trump, dându-le putere de decizie și acțiune unor oameni care  nu numai că nu o merită, dar nu știu cum să o folosească în binele societății. Niște oameni care consideră că au dreptul de a decide ce se întâmplă cu viețile altora.

Politica, războaiele religioase și violența sunt niște prostii menite să scoată bani de pe urma unor națiuni care au avut ghinionul de a se naște în țări slabe. Violența, la rândul ei, naște doar violență. Mă întreb de mult timp cât vor mai continua aceste atacuri teroriste care au loc acum în lume și dacă sunt doar un fel de preludiu la ceva mult mai mare și mai sângeros. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, trăim al treilea război mondial, numai că acesta nu se duce cu armele de acum o sută de ani. Însă este la fel de sângeros și la fel de nedrept și mi se pare îngrozitor faptul că nu putem găsi o modalitate de a înțelege că această lume aparține tuturor. Granițile pe care le-am pus pentru a delimita teritoriul unei țări nu sunt bariere care să ne interzică să intrăm într-o anumită țară și nici nu determină valoarea unei națiuni.

Toate acestea provin din dorința noastră absurdă de a fi superiori celorlalți și din complexul pe care televizorul, internetul și toate platformele de socializare ni-l creează. Practic, internetul ne spune că toate viețile ar trebui să arate la fel, că fiecare femeie trebuie să aibă fundul lui Kim Kardashian, că e ok să devii vedetă de pe urma unui film porno și că pozele pe care le postăm trebuie să fie mereu fabuloase. Poze fabuloase, vieți mizerabile. Când simțim că nu ne putem ridica la standardele impuse de aceste exemple  absolut stupide și total false, ne place să ne uităm la țările din lumea a treia. Adorăm, practic, să vedem că cineva o duce mai rău ca noi. Ne oferă o mică doză de adrenalină. ”Ia uite, mă, ce am reușit eu să fac și cât sunt eu de deștept că am un Porsche cumpărat de tata și ce prost e ăla că stă și învață ca să scape din țara în care s-a născut și să aibă aceeași șansă cu mine!”

Bineînțeles, internetul și toate ideile pe care acesta le promovează au în spate o minte umană. Nimic nu este postat pe internet de un robot fără sentimente, ci de oameni. Așa că, așa cum am mai spus-o, totul provine din mintea noastră. Lumea aceasta a fost creată de cei care trăiesc în ea. Tocmai asta este tragedia: faptul că ne-am făcut-o cu mâna noastră și ne adâncim din ce în ce mai tare în mizeria asta pe care ne place să o numim civilizație.

Dacă am ști să luptăm cu armele potrivite, lumea ar fi un loc mai bun. Dacă am realiza, într-un final, că fiecare persoană trebuie să ia acțiune și să nu tolereze ura și răul, atunci binele s-ar răspândi mai repede. Internetul ar fi cea mai ușoară metodă de a face asta, însă bănuiesc că e mult mai ușor să ne concentrăm pe lucrurile care, la judecata finală, sunt cele mai neimportante.  În primul rând, dacă am realiza că în momentele cele mai importante suntem toți egali, viețile ne-ar fi mult mai ușoare. Și, de asemenea, că planeta aceasta aparține tuturor, indiferent de rasă, religie sau orientarea sexuală.

P.S.: Îmi cer scuze pentru eventualele greșeli de exprimare și ușoara mea incoerență. Sunt buimacă și mult prea supărată de tot ce se întâmplă acum în lume.

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Zbor liber

danceIeri am avut prima repetiție cu pianul după diplomă. În aceeași sală, cu aceeași pianistă, cântând la același pian. Scenariul, aproape identic. Diferența izbitoare sunt eu. Imediat ce am intrat în sală m-am gândit la persoana care eram acum un an, iar schimbarea m-a lovit din plin, fiind aproape copleșitoare și incredibilă. Anul trecut parcă bâjbâiam, mergând într-un întuneric infinit cu picioarele unui copil. Anul aceasta am intrat în sala aceea ca o tânără femeie în pragul vieții, mai sigură pe ea, mai experimentată, mai matură. Și, cel mai important, mai ușoară, mai liberă, lipsită de tot ce mă trăgea în jos în trecut.

A fost un sentiment tare ciudat, să intru și să studiez în sala aceea. Să nu mai am diploma fugărindu-mă din urmă, să nu mă mai intereseze hârtia care spune că trebuie să plătim taxele școlare, să simt că știu ce fac și, mai presus de toate, să știu că pot și că va fi mai bine.

M-a întrebat pianista, fosta mea profesoară de istoria muzicii, ce fac. Întrebarea tipică, aproape obligatorie, fără nici o semnificație aparte. Răspunsul meu a fost, de data aceasta, sincer. Pentru că pentru prima dată în viața mea am spus că sunt bine și am simțit-o din toată inima. Cred că s-a văzut asta, pentru că profa mi-a zis că parcă zbor.

Da, doamna profesoară, zbor.

Zbor pentru că nu mă mai ține nimic înapoi și pentru că am scăpat de tot ce îmi umbrea fericirea. Zbor pentru că am luptat pentru mine și în sfârșit m-am câștigat. Zbor pentru că sunt pe un drum de care sunt mulțumită și, deși sunt departe de locul în care știu că pot ajunge, măcar acum sunt convinsă că voi fi acolo într-o zi. Încep, practic, să-mi ating visele și mi se pare aproape ireal. Nu-mi mai este atât de frică, în sfârșit. Știu că mereu se va găsi o cale, atât timp cât există poftă de muncă, voință și determinare. Am fost complet terifiată de pașii aceștia ani întregi, dar acum că se întâmplă și primesc ajutorul de care aveam nevoie, parcă nu mi se mai pare atât de greu.

Zbor pentru că nu îmi mai este dor, frică sau greu. Iubesc ce fac și o fac bine, cu cap. Se poate și mai bine, dar important este că am început și că nu am de gând să mă opresc. Zbor pentru că îmi fac repetițiile, cânt, studiez și munca îmi este recunoscută. Zbor pentru că încep să mă implic mai mult în lumea muzicală și lumea deja mă cunoaște. Avansez cu pași siguri după ani întregi în care am șovăit.

Muncesc mult, dar mie îmi place să fac asta. Alerg încontinuu. Sunt tot timpul undeva, am tot timpul ceva de făcut și lista mea cu lucruri de făcut este aproape interminabilă. Dar asta mă face fericită. Ador să fiu adâncită în munca mea și nu accept momentele când stau degeaba . Eu trebuie să fiu mereu în mișcare, altfel nu-mi găsesc locul.

Aproape că mi se pare ireal că după atâta timp, sunt bine. Mă imt bine. Parcă mi-e și frică să nu rup vraja, să nu vorbesc înainte de vreme. Atât de obișnuită sunt cu starea de rău, încât binele mi se pare o ciudat, ireal. Oricum ar fi, vreau să-mi amintesc de această stare aproape mirifică de zbor liber cât voi trăi.

2016 in review: Cele mai frumoase momente pe care le-am trăit

Ultima zi din 2016. O parte din mine se întreabă când și cum a trecut anul ăsta. O alta de-abia așteaptă să se încheie, să scape de tot ce a înseamnat el. Sunt împărțită între o ușurare de-a dreptul copleșitoare, o nostalgie anormală și o nerăbdare de a vedea ce îmi va aduce 2017. Sunt sentimentele pe care le experimentez în fiecare an pe 31 Decembrie, însă anul acesta sunt amplificate, pentru că 2016 a fost anul cu cele mai importante schimbări și evenimente din viața mea.

14199703_1352601101449568_7008091026733136278_nCând mă gândesc la aceste 12 luni, mi se pare că am trăit o viață de om. Nici nu știu cum să explic cât de tare m-am schimbat anul acesta și cum toate experiențele prin care am trecut m-au făcut să mă desprind total de copilărie și să devin un om cât de cât matur. Bineînțeles, mai am o grămadă de trăit și de învățat, dar 2016 mi-a arătat că se poate. Când mă gândesc la Bianca de anul trecut în comparație cu cea care scrie aceste cuvinte acum, mi se pare că eram un copil. Probabil că așa mă voi gândi și la anul, sau cel puțin sper.

Experiențele mele de anul acesta au fost tare multe. Unele bune, altele mai puțin. Oricum ar fi, fiecare experiență m-a învățat ceva și mă bucur că am avut mintea să iau câte o lecție din tot ce am trăit. Anul a început cu siguranță bine, chiar dacp prima parte a acestuia a fost marcată de o cădere despre care vă voi vorbi un pic mai jos. A fost muncă multă, datorită diplomei, ore întregi de repetiții, lecții de vioară, concerte și audiții. În iunie, acum șase luni, mi-am luat diploma de conservator, apoi mi-am petrecut vara întrebându-mă ce naiba fac eu acum cu viața mea. Mă obișnuisem atât de mult cu stresul, cu munca și cu uitarea de sine continuă, încât atunci când am fost, practic, aruncată în libertate și relaxare, m-am simțit inconfortabil luni întregi. Apoi a venit toamna și m-am trezit din nou când am început să studiez cu un nou profesor, iar asta a adus alte schimbări în viața mea.

Cert este că 2016 a fost un an plin de schimbări, iar cele mai mari au survenit asupra mea și a personalității mele. Datorită diplomei, a trebuit să mă maturizez și să gândesc cu mintea unui adult de 25 de ani. Am trecut prin momente grele, luni întregi în care mă trezeam și mă întrebam de ce naiba o fac și care este rostul. Pentru ce, până la urmă? Am avut momente când am vrut să las totul la o parte și să plec undeva departe, să uit de tot și de toate și să nu mai fiu eu. Am rezistat, totuși, și am ajuns acum să scriu asta, știind că totul trece, că viața merge mai departe și că durerea, oricât de dată naibii ar fi ea, trece până la urmă.14992079_1410731735636504_7413803009124839227_n

Cel mai important lucru pe care l-am învățat în 2016? Să iubesc viața, oricum ar fi ea. Bună, rea, grea, ușoară, plictisitoare, încărcată, viața e al naibii de frumoasă. Și știți ce? Viața nu este compusă numai din lucrurile mari, din concerte și aplauze și audiții câștigate și lucruri pe care tu le faci la 17 ani când alții le fac la 25. Viața e compusă din momentele acelea mici, care îți împrăștie o căldură imensă prin corp și care te fac să îți spui  Bă, fraiero, bine că ai rezistat tu atunci și n-ai făcut vreo prostie, că acuma cum m-ai stăteai tu la taclale cu greii viorii? Oricât de clișeic ar suna, credeți-mă, frumusețea vieții stă în momentele mici. Alea mari aduc cu ele și o grămadă de momente grele, poate urâte de-a dreptul.  Și mai știu, de asemenea, că nimeni, niciodată, n-a murit din cauza unei zile proaste. Doar dacă nu te dai cu capul de o stație de autobuz și îți spargi capul. Ei, acolo s-ar putea să mori. Bine că am capul tare. Ce să mai, poveste lungă, 2016 încearcă în ultimele zile să mă omoare și pe mine, dar nu știe că eu sunt soi tare și nu mă las așa de ușor.

Anul acesta am ales să fac o mică listă cu cele mai frumoase momente din 2016 și experiențele care și-au pus amprenta asupra mea. Voi vorbi puțin despre fiecare, așa cum nu am mai făcut-o până acum, adică cu sinceritate și fără bariere.

Am ales, bineînțeles, cu greu  pentru că, dacă ar fi fost după mine, aș fi inclus în listă fiecare zi de care îmi aduc aminte cu un zâmbet larg pe față. Toate concertele pe care le-am ținut eu sau la care am fost cu oameni minunați și m-am gândit că uite, bă, așa vreau să arate viața mea și nu, nu mă interesează cum, eu vreau să fac muzică. Toate aventurile despre care vorbesc poate cu stânjeneală sau roșeață în obraji. Toate momentele aparent banale, dar care m-au făcut să mă regăsesc pe mine. Dar a trebuit să aleg câteva experiențe pe care nu le voi uita niciodată, iar acestea sunt:
Apogeul, cu siguranță, a fost diploma. Of, Doamne, când mă gândesc la diplomă, o compar cu un munte imens pe care a trebuit să îl urc încălțată cu teniși, fără fes și cu o geacă subțire. Când am început să muncesc pentru diplomă, habar nu aveam ce înseamnă asta. Nu știam că va trebui să îmi schimb complet stilul de viață, să las la o parte tot ce înseamnă viață personală, să studiez până îmi sângera rana de la gât (la propriu), să intru într-o rutină ciudat de confortabilă și să mă maturizez ca să pot să nu mă pun în fund și să plâng până la ziua examenului. Și, Doamne, cum a fost procesul ăsta! Cât de multă oboseală, frică, stres, panică și deznădejde. Studiam cât puteam de mult, până să mă prind că trebuie să studiez nu neapărat mult, ci bine, cu cap. Să fiu prezentă acolo, în muzică și să devin una cu vioara. Câte repetiții! Două repetiții pe săptămână, fiecare durând cam două – trei ore. Trebuia întotdeauna să dau tot ce aveam mai bun, iar când îl auzeam pe proful meu de atunci spunându-mi că trebuie și mai mult, și mai bine, tot ce voiam să fac era să mă duc acasă și să plâng. Pentru că nu mai aveam de unde da. Îmi aduc aminte că în Iunie, în ultima lună, eram atât de obosită și psihic, și fizic, încât deja nu mă mai interesa cum va merge examenul, chiar dacă continuam să muncesc ca o nebună pentru el, probabil din obișnuință.

13529130_1293769857332693_3677184914795157426_n

Însă a meritat totul pentru ziua aia. Nu îmi aduc aminte prea multe de atunci. Știu că, atunci când am intrat pe ușa conservatorului, împreună cu prietena mea cea mai bună, mi-au amorțit instantaneu mâinile și îmi venea, practic, să fac pe mine de frică. Nu știu cum am cântat, dar am făcut-o, iar după două ore juriul a ieșit afară și mi-a spus că uite-ți visul, ia-l, fă ce vrei cu el. Nota 10 și merite de excelență și nu știu dacă m-am simțit vreodată mai goală ca atunci, complet secată de tot, incapabilă să mă bucur cu adevărat de momentul ăla, pentru că mi-am dat sufletul pe scena aia și încă n-am reușit să-l iau înapoi. Ce-a urmat? O neputință de-a dreptul jalnică de a cânta la vioară timp de aproape trei luni.

Ceea ce mă aduce la un alt highlight al anului 2016. Orele cu noul meu profesor. Am avut norocul de a-l cunoaște printr-o cunoștință, violistă româncă, care cântă în aceeași orchestră cu el și care a venit la diploma mea și m-a întrebat ce am de gând să fac după asta. I-am spus că trebuie să mă pregătesc pentru examenele de la facultate, cu toate că, la naiba, eu nu mai puteam să ridic vioara nici dacă ar fi trebuit. Și i-am spus că vreau să îmi găsesc un profesor care să poată scoate totul din mine. I-am zis numele profesorului meu actual, pe care îl văzusem cu o elevă de a lui la un concurs, pe care puștoaica l-a și câștigat. La sfârșitul verii, înainte să plec în Paris, când nu știam în ce direcție să o iau, dna. Felicia m-a sunat și mi-a spus că a vorbit cu profesorul și mi-a dat numărul de telefon a lui. I-am telefonat, după Paris ne-am văzut, i-am cântat și asta a fost. Am început să studiez cu el, chiar dacă mi-a spus că normal nu mai are loc de alt elev, dar trebuie să studiem împreună. Și asta facem, de trei luni. Îmi mănâncă sufletul de trei luni, dar nici nu știu cum să-i mulțumesc, pentru că schimbarea din mine este evidentă.15727000_1464025413640469_7053920682060286984_n

Îmi aduc aminte că prima dată când ne-am văzut, i-am zis că vreau să găsesc din nou bucuria de a cânta la vioară, pe care o pierdusem o dată cu diploma. Și i-am mai zis că sunt dispusă să muncesc oricât pentru a ajunge unde vreau eu să ajung, iar el a spus că se vede. Bucuria nu numai că mi-a readus-o, ci omul ăsta m-a făcut să mă îndrăgostesc de vioară atât de rău încât acum, la momentul la care scriu cuvintele acestea, vioara mea este la lutier pentru o săptămână, iar eu simt că mor, pentru că nu există nimic mai bun pe lumea aceasta decât a descoperi tainele vioarii și a cânta și nimic mai rău decât a nu putea să faci asta.

El e genul de profesor pe care îl căutam mereu, care să se ocupe de tehnica mea, dar și de muzicalitate. La ultima nu are atât de mult de umblat pentru că, aparent, expresivitatea și musicalitatea sunt două elemente cu care sunt născută. Tehnica, pe partea cealaltă… Ei bine, vă spun doar că m-a amenințat cu bătaia de două ori deja, iar la ultima oră mi-a zis că dacă mai accentuez notele aiurea, mă aruncă de la etaj. Ceea ce e cam nasol, dacă stăm să ne gândim că stă la etajul 7. Profu’, nu mai bine facem orele la facultate? Nu de alta, dar poate mai salvez o mână, că alta e să cazi de la 7, și alta e să cazi de la 4.

Oricum ar fi, fiecare oră cu el este ca o aventură. El îmi arată secretele viorii și mă ajută să depășesc nivelul la care sunt acum și să devin ceea ce eu știu că pot deveni. Este muncă multă, dar să mă ia naiba dacă nu sunt mai fericită acum decât înainte. Acum vreau doar să fac muzică, oricum s-ar putea face asta.

15078999_1417025478340463_6712150744771833546_nȘi că tot vorbim de proful meu, pe 11 Noiembrie a cântat solist cu orchestra de stat din Salonic, iar ziua aceasta se încadrează ca una dintre cele mai bune zile pe care le-am trăit vreodată, deci un alt highlight al anului. A fost o zi perfectă, care a început fără școală, la o cafea cu prietenii, unde m-am distrat mai tare decât în club. După ,ne-am mutat la un prieten acasă și am râs cu lacrimi, apoi mi-am pus hainele de concert și am plecat în căutare de bilete pentru concertul profului. Dar stai să vezi, că eu ajunsesem la Ateneu la 5, iar biletele se vindeau de la 7. Păi cum, dacă n-apuc? N-am cum să nu-l văd pe proful! Ei, și ia acum și aleargă încoace și încolo după bilete, dă-i telefon omului înainte de concertul lui, aproape plângând, și spune-i să te ajute, și omul să-ți zică, măi, fată, liniștește-te că n-ai cum să nu găsești bilete. Dă-le telefon ălora de la Ateneu și zi-le să-ți păstreze un bilet că ești eleva mea. Ei, și uite un avantaj de a avea profesor pe unul dintre cei mai mari muzicieni din Grecia. După, du-te să te întâlnești cu prietena ta cea mai bună, care a trebuit să facă drumul de două ori pentru că și-a uitat biletul acasă. Așteapt-o la Ateneu vreo oră.  Dar stați așa, că nu se termină totul aici. Unde mai pui că vine pe capul tău și fosta ta iubire, și-ți vine să-i dai cu o cărămidă în cap, că e plin de aere, și ție cu două cărămizi tot în cap să-ți dai îți vine, că tu ai fost mai fraieră decât el, pentru că l-ai iubit. Și după concertul, care a fost genial, absolut mirific, și care mi-a arătat cât de multe am de învățat de la omul ăsta și care a fost una dintre cele mai reale experiențe pe care le-am avut vreodată.

Că tot veni vorba de dragoste, un alt highlight al anului acesta este prima mea dragoste. Da, da, m-am îndrăgostit pentru prima dată anul acesta. Numai că, așa cum se întâmplă în toate filmele ieftine, eu, fata bună, m-am îndrăgostit de el, băiatul rău. A fost bine și frumos o perioadă, după care el mi-a frânt inima ca un dobitoc ce e, prea înfricoșat de ideea de a avea ceva serios. Mie asta mi-a provocat o serie de episoade urâte, de nopți nedormite și dimineți de greață, de suferință și de ură de sine pentru că l-am lăsat să-mi facă asta. Ei, știți voi, v-am mai vorbit despre psihopatul de care m-am îndrăgostit aici.

Bun, următoarea experiență care m-a schimbat anul acesta a fost vara pe care mi-am petrecut-o singură. Datorită faptului că ai mei lucrează vara în alt oraș, anul acesta a trebuit să îmi iau inima în dinți, să învăț să gătesc, să spăl, să calc, și să am grijă de o casă, exact ca un adult. Și să mai am grijă și de mine, pe de-asupra. A fost fun la început, dar greu, după m-am plictisit singură și am trecut din nou printre faze urâte rău, când am încercat să mă las de fumat (fapt care nu mi-a ieșit până în ziua de azi, dar asta e), când am realizat că îmi trece vara gândindu-mă la cineva care nu se gândea la mine și când m-am trezit fără un scop anume, fără examene, fără profesor, fără aproape nimic. Totuși, am trecut peste și am scos vara cu bine la capăt, cu bune și cu rele. Au fost și momente frumoase, când mergeam la mare, la ai mei, sau când ieșeam cu prietena mea cea mai bună sau când îmi luam laptop-ul de dimineață, mă urcam în autobuz, intram într-o cafenea și scriam acolo până uitam de mine. A fost o vară grea, dar frumoasă, în care m-am pierdut și m-am regăsit de o mulțime de ori.

14141806_1349126298463715_405750954777730072_n

Apoi, a venit septembrie, care a început într-un mod genial, cu o călătorie la Paris. Aceasta a fost una dintre cele mai frumoase experiențe din viața mea. Am stat o săptămână acolo cu Nely și am mâncat mâncare mai mult decât delicioasă, am băut cafele incredibile, am văzut locuri la care unii doar visează, am întâlnit oameni geniali și am învățat mai multe despre mine ca oricând. La Paris m-am simțit cel mai bine, cel mai acasă, într-un mod ciudat. Am simțit că orașul acela se mulează perfec pe mine și pe felul meu de a fi. Parisul înseamnă artă, cultură, istorie, muzică, eleganță și frumusețe. Lucrurile care îmi plac mie. Sper din tot sufletul să revin cât mai repede, deja îmi este dor de locurile în care am fost fericită.

Cam acestea sunt momentele cele mai importante ale anului 2016. Aș mai avea de scris. Am o mulțime de amintiri despre care aș vrea să vorbesc, dar am scris deja vreo 4 pagini și mi-e să nu vă plictisesc. Însă de menționat mai sunt câteva momente: masterclass-ul cu Christos Galileas din vară, Ajunul Crăciunului (când am avut oră de vioară, apoi am ieșit la o ciocolată caldă cu prietena mea cea mai bună într-o cafenea pe acoperișul unui hotel, de unde se vedeau marea, clădirile și decorațiunile de Crăciun), două zile pe care le-am petrecut cu psihopatul ăla la mare, concertul de 1 Aprilie unde m-am îndrăgostit de concertul pentru vioară de Glazunov, examenele pe care le-am luat cu 10, ieșirile în oraș cu prietenii. Să nu vă închipuiți că am fost mereu deșteaptă anul acesta. Ha, uneori am fost mai idioată ca idioții lui Dostoievski. Dar așa înveți. Sau cel puțin asta îmi place mie să cred.

2016 mi-a luat și mi-a dat. Am pierdut oameni pe care nu credeam că îi voi pierde, mi-a adus oameni pe care nu îi așteptam, am legat prieteni, am rupt legături care îmi făceau rău, am râs, am plâns, m-am dat cu capul de pereți (metaforic și literar vorbind), am iubit, pe mine și pe alții, m-am pierdut de o mie de ori, m-am regăsit de tot de-atâtea ori, am căzut și m-am ridicat. În mai puține cuvinte, am trăit. Iar 2017 sper să îmi aducă ce merit, nu ce vreau. Pentru că știu că Dumnezeu și Universul acesta ciudat mă fac să trăiesc mereu lucrurile de care am nevoie și pe care le merit, nu neapărat cele pe care le vreau eu.

Vreau, de asemenea, să mulțumesc oamenilor care mi-au făcut anul genial, dar și celor care mi-au făcut rău conșient sau nu. Toți cei care mi-au trecut anul acesta prin viață m-au ajutat să devin eu, să cresc și să învăț. Un lucru este cert. Anul acesta nu am stagnat, iar asta mă bucură enorm.

La mulți ani!

Schimbarea vine prin muncă

change

Toți așteptăm o schimbare. Fie una mică sau mare, încă din anii copilăriei vrem să se schimbe ceva. Poate că vorbim despre locul în care trăim, despre sistemul pe care suntem nevoiți să îl suportăm sau persoana care suntem. Orice ar fi, toți avem nevoie de o schimbare la un moment dat în viața noastră. Acest lucru este complet normal. Anormal ar fi să nu evoluăm și să rămânem în același stadiu tot timpul.

Problema este că schimbările rar se întâmplă. Vorbim atât de mult despre ele și le așteptăm atât de mult, dar ele vin atât de rar, încât ajungem să le considerăm miracole. Puțini realizăm că schimbarea vine din noi, din fiecare dintre noi, nu din afară. Poate suna ca o frază mult prea folosită, dar așa este. Schimbarea nu vine decât în momentul în care noi decidem să ne schimbăm pe noi înșine.

Este și normal, până la urmă. Fiecare om este echivalentul unei lumi diferite, iar lumea noastră este alcătuită din toate aceste lumi, din toți acești oameni la un loc. Pentru ca o schimbare majoră să aibă loc în lumea noastră, trebuie să începem de la noi, din lumile noastre micuțe, pe care ceilalți nu le înțeleg. Însă asta cere foarte multă muncă, multă determinare, ambiție și al naibii de multă răbdare.

Nimeni niciodată nu a avut ceva fără să fi muncit pentru acel lucru. Deși religia ne învață că trebuie să cerem și ni se va da, ați văzut voi vreodată un om care să fie fericit și să nu fi muncit al naibii de mult pentru asta? Până la urmă, fericirea este totul și acesta este scopul nostru în viață. Să fim fericiți. Fie singuri, fie cu altcineva, fericirea este scopul suprem. Dar ea nu vine de la sine. Trebuie să atingem fundul, locul cel mai josnic și mai întunecat, pentru a ne putea ridica. Cu forțe noi și cu lecții învățate pe propria piele.

Ideea mea este, deci, că trebuie să ne schimbăm pe noi înșine mai întâi, și apoi să încercăm să îi schimbăm pe ceilalți. Este important să încercăm măcar să fim cea mai bună versune a noastră. Dar asta este imposibil de la început, pentru că nimeni nu s-a născut deja învățat. Nimeni nu a știut de la început ce îi place să facă, ce nevoi dorințe și  vise are. Lucrurile acestea se descoperă pe parcurs, dar trebuie să vrei. Și trebuie să realizezi că fără durere și suferință nu vei realiza niciodată nimic. Ca să înveți cine ești, trebuie să încerci viața, să ai cât mai multe experiențe. Uneori experiențele dor, dar altfel este imposibil să înveți.

Dacă stai toată ziua pe canapea, te plângi că nu îți mai vezi genunchii de burtă și te rogi ca cineva să vină și să facă sport pentru tine, vei fi nefericit cu corpul tău pentru totdeauna. Dacă îți vine să plângi de fiecare dată când te duci la muncă, dar nu vrei să te rupi de ciudatul comfort pe care nefericirea ți-l aduce, îți vei urî job-ul toată viața. Dacă ești nemulțumit cu relația în care te găsești, pune punct acesteia, oricât de frică ți-ar fi să fii singur. Dar până la urmă, până nu rămâi singur, nu ai cum să înveți să trăiești singur. Pentru că toți rămânem singuri la un moment dat. Ne naștem singuri și murim singuri, asta e regula care domină lumea.change 2

Ca să fii fericit trebuie să ieși din zona ta de confort. Să te ții de promisiunile tale până când vor deveni obișnuință. Să nu te mai abați de la calea pe care vrei să o ții. Să fii tu, așa cum ți-ai dorit mereu să fii, așa cum ai știut mereu că poți fi. Fă sport, mănâncă mai sănătos, dormi mai bine, citește mai mult, scrie ce-ți trece prin cap, lasă-te de fumat, bea mai puțin, învață mai bine, distrează-te mai cu cap, lasă amintirile dureros de frumoase în urmă. Fă-o în fiecare zi, oricât de mult doare, până când nu vei mai depune efort pentru a avea toate aceste lucruri. Până când, practic, vor fi în sângele tău.

Schimbarea cere muncă, ambiție, pasiune, determinare, durere și suferință. Trebuie să cazi, să înjuri și să te ridici din nou. De o mie de ori, până când înveți cum să nu te mai împiedici. Dar dacă nu ne schimbăm, atunci care este rostul nostru pe Pământ? Dacă rămânem mereu la fel și nu evoluăm deloc, degeaba am trăit. Viața e un puzzle, pe care va trebui să îl rezolvăm și să îl stricăm de mii de ori până când vom găsi imaginea care ne place nouă, cea care ne face fericiți.