Cum am decis să mă aleg pe mine

Am tot scris în ultima vreme despre lupta prin care trec, despre cum încep să revendic ceea ce ar fi trebuit mereu să fie al meu. Despre cum îmi iau viața înapoi și încerc să o transform în ceva de care să nu îmi mai fie frică. Au fost mereu cuvinte vagi, care au lăsat loc interpretărilor și care, poate, au indus confuzie. Cred că este foarte greu ca cineva ce nu mă cunoaște să înțeleagă exact despre ce vorbesc, mai ales când nici măcar unii dintre cei ce mă cunosc cel mai bine nu au făcut-o. Însă astăzi am hotărât să vorbesc clar si răspicat despre ceea ce trăiesc de ceva vreme. Sunt multe subiecte de atins, dar voi începe cu cel mai important. Celelalte mai pot aștepta.

Cuvintele pe care le voi scrie de acum încolo nu vin ca o explicație. Nu datorez nici una nimănui. Refuz să îmi mai trăiesc viața găsindu-mi scuze și fiindu-mi frică de a-mi trăi viața pentru a nu dezamăgi pe cineva. La fel de bine, nimic din ce se va spune poate, nu îmi va schimba opinia. Însă aleg să scriu despre asta, pentru că așa am făcut întotdeauna și pentru că în minte am un plan bine pus la punct despre ceea ce vreau să fac, iar lucrul acesta face parte din el, dar și pentru că devine mai real cu cât mai mult vorbesc despre asta.

Am cântat la vioara paisprezece ani de zile. Nu este nici un secret. Nu a fost, nu este, și nu va fi. Oricine m-a citit sau mă citește știe că vioara mi-a format întreaga viața. De la șapte ani, de când am pus mâna pe vioară prima dată, totul s-a învârtit în jurul acestei activități. Orice mișcare, orice alegere, orice pas a fost cu gândul la și înspre muzică.
Dar câți dintre acești pași au fost spre binele sufletului meu?

Nu voi pune nici o mască de falsă modestie, și voi spune că am un talent enorm la vioară. Chemarea mea teoretică este muzica. Știu asta și am știut-o de la începutul vieții mele. Într-un fel, sunt norocoasă pentru că este un dar să cunoști lucrul pe care cu siguranță îl poți face în viață. Am știut de mică că am abilitatea de a cânta la vioară cu ușurință întreaga viață, și că aș putea-o face într-un mod special. Însă am crezut vreodată că voi face asta cu adevărat toată viața? Sau, mai degrabă, mi-am dorit asta cu adevărat?

Nu cred. Sau poate că am făcut-o. Poate că la un moment dat, între sutele de repetiții, concerte, audiții și concursuri, chiar am crezut că voi face asta toată viața.

Nu mi-a plăcut vioara de la început. Îmi aduc aminte de o scenă din clasa a doua, în care studiam cu mama lângă mine, m-am oprit din cântat și I-am spus că mie nu îmi place vioara. Ea mi-a zis să mai vedem un pic, și dacă chiar nu îmi place, mă pot opri. Apoi am fost la o oră de vioară unde am fost foarte apreciată și unde, în momentul respectiv, mi-a mers foarte bine, și am uitat de toate supărările. Copil fiind, îmi plăceau foarte mult aprecierile, aplauzele, premiile, sentimentul de aprobare din partea tuturor. Îmi plăcea să fiu specială în fața unei mulțimi de sute de oameni. Uram momentele în care dădeam greș, iar asta mă făcea să țintesc mereu spre reușită. Însă aceasta, pentru mine, nu era procesul de a face muzică, ci rezultatul, adică aprecierile.

Ceva în mine m-a făcut mereu să am nevoie de aprobarea și aprecierea celorlalți pentru a fi mulțumită de mine, fapt care m-a și ținut lângă vioară atât de mulți ani. Îmi oferea aprobarea tuturor celor din jurul meu.

Am trecut printr-o perioadă în care am fost foarte pasionată de vioară. După ce am ascultat concertul de vioară de Tchaikovsky, am fost efectiv fermecată de partitura respectivă și voiam neapărat să o cânt. Începuseră să mi se creeze în mine visele potrivite, cele ce se conformau cu imaginea celorlalți asupra persoanei mele și a viitorului meu, ceea ce pentru mine era un plus de motivație. Știam că așa nu voi dezamăgi pe nimeni. Era ușor să aleg calea care mi se potrivea. Consideram că este cumva firesc să fac ceva la care am un mare talent, nefiind conștientă dacă îmi place cu adevărat sau nu, dacă mă bucură procesul de a face muzică în sine, sau alte idei preconcepute despre genul acesta de viață.

Așa am ajuns să studiez la conservator în Salonic la 14 ani și să absolv la 17, cu diplomă de merit. Tot așa am ajuns și să studiez cu un profesor de renume din același oraș. Și tot prin același proces de a căuta aprobare am ajuns și în Olanda, la studii.

Zău că am luptat pentru muzica mea mai mult decât pentru orice altceva în viața mea. Am vrut să-mi doresc cu disperarea asta. Să fac muzică cu o pasiune și cu o dorință care să șteargă totul în jurul meu. Mi-am programat mintea să creadă că ceea ce simțeam este pasiune, când era, de fapt, dorință pentru pasiune.

Nu cred că mi-am dorit niciodată cu adevărat să cânt la vioară o viață întreagă. Undeva în interiorul meu, știam asta. Dar pentru mine, muzica a fost un vârtej în care am fost prinsă. Pașii mi-au fost ghidați de oameni care au considerat că talentul trebuie să îți fie și pasiune. Și nu îi judec, pentru că știu că au făcut-o pentru binele meu, și apreciez și iubesc enorm fiecare persoană care a contribuit la formarea mea. Când spun asta, mă refer la mine ca și persoană, pentru că știu că persoana care sunt acum se datorează stilului de viață pe care vioara mi l-a oferit.

Dar visul de a fi o personalitate în lumea muzicii clasice nu a fost niciodată al meu în totalitate. A fost creat de alte persoane și adoptat de mine ca fiind firesc. Atunci când faci ceva o viață întreagă, nu poți să îți dai seama dacă acest lucru provine din interiorul tău sau nu. Din fericire, natura are mereu o cale de a-ți arăta ce este și ce nu este pentru tine.

Am plecat în Olanda în 2017. După șase luni de facultate și muncă intensă, am clacat. Am căzut într-o depresie profundă, din care de-abia acum încep să ies. Mi-am urât viața cu ardoare, am vrut să scăp de ea de multe ori, m-am gândit de foarte multe ori că nu este pentru mine. Că este firesc ca viața să nu fie pe placul meu. Că așa trebuie să fie. Am trecut prin atacuri de panică, prin zile când eram prinsă la pat, îngrozită de ideea de o altă zi trăită în același stil, negându-mi fericirea și orice dorință care ar fi putut veni în contrast cu ceea ce știam că ar trebui să fie al meu.

Am iubit vioara și încă o fac. Îmi place să cânt la vioară. Am momente când, de fapt, ador să fac asta. Uneori, nu există nici un sentiment mai bun decât acela când uiți de tine în muzică. Însă un moment din viața mea mi-a arătat că stilul acesta de viață nu este pentru mine, și mi-a luat trei ani de zile să accept asta în totalitate. Iar momentul acela a fost examenul de absolvire de la facultate din Grecia, atunci când a trebuit să las tot ce însemna viață, dorințe, plăceri și personalitatea mea, pentru un țel. Pentru muzică. Și atunci mi-am dat seama că nu pot face asta.

Nu mă înțelegeți greșit. Consider că în viață, chiar trebuie să dai totul pentru ceea ce îți dorești. Dar tocmai aici stă șpilul: ca să dai tot pentru un lucru, trebuie să ți-l dorești cu adevărat. Iar eu, în adâncul meu, știam că nu îmi doream asta cu adevărat. În mine se ducea o luptă continuă, pentru că m-am gândit ani întregi la toți anii de muncă, la visele ”mele” și a altora, la sacrificiile lor și la faptul că îmi irosesc un talent pe care nu mulți îl au.

Am reușit să mă mint multă vreme, până când nu s-a mai putut. Adică până prin Octombrie anul acesta, într-o zi de miercuri, când m-am trezit la 6:30. Era încă întuneric afară, dormisem vreo cinci ore, trebuia să ajung la istorie la ora nouă, să mă spăl pe păr, să mănânc, să merg la cursuri și să studiez o zi întreagă.

Cine mă cunoaște, știe că nu suport să mă trezesc dimineața, și mai ales când este frig și încă întuneric afară. Iar dacă trebuie să fac asta pentru ceva ce nu îmi place, este și mai rău.

În ziua respectivă, am făcut baie plângând. Am mâncat micul dejun înghițindu-mi lacrimile și întrebându-mă care este sensul în a trece prin încă doi ani de chin, la o facultate pe care nu o prețuiesc atât de mult, ca să ce? Să ies cu o hârtie pe care o voi lăsa într-un sertar și nu voi face nimic cu ea? Câte lucruri aș putea face, oare, în acești doi ani pe care simt că I-aș fi pierdut dacă continuam în aelași stil?

Deși mă durea sufletul, inima și corpul, mi-am luat vioara și am pornit la drum. Am sărit peste istorie, și m-am dus la o cafenea să citesc o oră înainte de a începe studiul, și acolo s-a terminat cel mai lung capitol din viața mea. Mi-am dat seama că ceva trebuie să se schimbe în momentul în care încercam să citesc și nu reușeam, pentru că mă uitam încontinuu la ceas, nevrând ca timpul să treacă și să ajung din nou în aceeași sală de studiu. Gândurile mi-o luau razna. Nici nu îmi amintesc exact tot ce mi-a trecut prin minte atunci. Știu clar că mă gândeam doar ”nu mai vreau, nu mai pot, vreau să plec, o să mor, vreau să ies din asta, nu mai vreau”.

Mi se părea totul un zgomot infernal, o ploaie de gânduri ce mă lovea din plin în față ca niște lovituri. Efectiv o furtună din care nu puteam să ies. Stăteam înțepetină pe acel scaun,și nu reușeam să fac nimic. Mă luptam cu lacrimile, pentru că mi se părea penibil să plâng într-o cafenea, nu reușeam nici să mă ridic să plec, nu puteam să fac nimic. Nu mai știu cum am reușit să plătesc și să ies, dar știu că am ieșit în stradă și am crezut, pentru prima dată în viața mea, că voi muri. Oboseală și amețeală de genul acela nu am simțit în viața mea. Stăteam în stația de autobuz și nu îmi dădeam seama cum să ajung acasă. Am avut inspirația de a-mi suna una dintre cele mai bune prietene, iar ea a reușit să mă calmeze.

Primul lucru pe care i l-am spus, cu o voce care semăna cu cea a Biancăi din clasa a doua, a fost ”nu-mi place să fac asta”. Și atunci am știut că s-a terminat totul.

De atunci, nu am mai pus mâna pe vioară. Nu știu exact cât timp a trecut. Dar știu că în ziua aceea, am decis ca anul acesta să fie anul meu sabatic. Am discutat cu toată lumea din viața mea și le-am explicat situația. Au fost cât se poate de susținători și de înțelegători, mai ales tatăl meu, de a cărui dezamăgire mi-a fost mereu cel mai frică. Dar el mi-a trimis un mesaj scurt în ziua aia, în care mi-a zis că mă iubește și că tot ce este important este ca eu să fiu fericită.

blog post

Și chiar asta am decis să fac. Am decis să îmi ofer un an în care să văd exact unde este fericirea mea în carieră. Fericirea mea proprie, care să rămână indiferent de cine vine și pleacă din viața mea. Pe zi ce trece, insă, sunt din ce în ce mai convinsă că mulțumirea și viitorul meu nu stau în muzica clasică.

Nu am de gând să vorbesc despre ceea ce fac acum. Nu are sens, asta trebuie spus altă dată. Cert este că alegerea de a pune vioara jos și de a îi spune, cu cea mai mare dragoste, că nu o părăsesc, ci că schmb genul de relație pe care o am cu ea, a fost probabil cea mai bună alegere pe care am făcut-o până acum, dar și cea mai grea. Am reușit, de atunci, să îmi pun cumva viața în ordine, iar asta începe de la a îmi face curățenie în dulapul de la baie și bucătărie, până la a-mi face tot felul de examene medicale. Să am grijă mai multă de mine. Să aleg cu cine mă înconjor și să mă gândesc la sufletul meu mai mult. Să elimin orice fel de energie negativă din viața mea. Dar sunt multe momente în care mă gândesc că am înnebunit, în care îmi spun să îmi revin și să o regăsesc pe Biancuța care avea să ajungă cea mai mare violonistă.

Refuz să mai trăiesc o clipă din viața aceasta forțându-mă să fac ceva ce nu vreau și fiindu-mi cel mai mare dușman. Nimeni, niciodată, nu a murit dacă a ales o altă cale. Și nici din cauza dezamăgirii pe care a provocat-o altora. Sunt de părere că dacă explici cuiva prin ce treci, și respectivul continuă să fie dezamagit, nu are ce căuta lângă tine, indiferent de cine vorbim.

Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat a fost să fiu sinceră cu mine. Să îmi iau viața în mâini. Să profit de sentimentul de libertate pe care îl obții atunci când decizi că nimeni altcineva în afară de tine nu îți trăiești viața, și că seara, când pui capul pe pernă, tu trebuie să fii mulțumit cu și de tine, nimeni altcineva.

Am cel mai mare respect pentru muzica clasică. Va fi o parte din mine pe care nu o voi uita, și care nu va muri niciodată. Dar viața este un continuu proces de evoluție, iar eu nu pot face asta dacă nu sunt sinceră cu mine. Și poate într-o zi voi regreta decizia luată acum, dar mă îndoiesc, pentru că știu că nimic nu este mai important ca sănătatea mea fizică și mintală.

Voi iubi vioara mereu și mereu voi fi violonistă. Dar un talent se poate transforma repede într-un blestem, iar la mine asta s-a întâmplat. Nu renunț la vioară, ci aleg să o transform în plăcere personală. Și cu cât mai des spun aceste lucruri, cu atât mai liberă și mai împăcată cu mine mă simt.

Despre procesul emoțional prin care am trecut în această perioadă, mai târziu.

Pe curând,
Bianca

”Deschide geamul și pregătește-te să sari!”

Mi-am propus ca de acum să vorbesc mai mult despre oamenii din viața mea. Am reușit să mă înconjor de lume frumoasă, care mă încurajează și mă susține, iar acesta este un aspect al vieții mele despre care merită cu siguranță să vorbesc pe blog. Începând de la prietena mea cea mai bună, absolut fiecare persoană care am ales să facă parte din viața de zi cu zi a mea îmi dă putere și mă face să mă simt mai bine cu o singură vorbă. Spre deosebire de anul trecut, când eram înconjurată de destul de multă lume care îmi dădea o energie negativă. Sunt mândră de faptul că am învățat să îndepărtez persoanele de acest fel și tocmai de-asta vreau să vă vorbesc mai mult despre cei care îmi sunt alături în această fază a vieții mele.

Prima persoană despre care vreau să vă povestesc este și una dintre cele mai importante la ora actuală: profesorul meu de vioară. Adică omul care cred cu tărie că mă va propulsa cât mai sus posibil, acolo unde știu că îmi este locul. Bineînțeles, am ales să vorbesc despre el prima dată pentru că la momentul acesta sunt un pic „supărată” pe el pentru toate gamele și exercițiile pe care m-a pus să le fac pentru următoarea lecție. Mă gândesc că dacă scriu despre el îmi va trece supărarea. Și chiar dacă nu, a devenit o parte extrem de importantă a vieții mele, așa că trebuie să vă vorbesc despre asta. Nu am să-i dau numele, însă vă pot spune că este unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia și un profesor extraordinar. Îl voi numi, totuși, A., pentru că sunt sigură că mă voi plictisi să scriu încontinuu ”profu’”.

16708424_1511961142180229_6117031503761570285_n-1

Povestea noastră a început anul trecut, fără ca nici unul dintre noi să știe că vom ajunge să lucrăm împreună. L-am văzut la un concurs la care am luat parte și la care, dacă câștigai, aveai să cânți cu orchestra de stat din Salonic, a doua cea mai importantă orchestră din Grecia, din care face și A. parte. Bineînțeles, concursul nu l-am câștigat eu, ci eleva lui de 13 ani, care la vârsta respectivă cânta la fel de bine ca mine anul trecut. Fapt pe care nu l-am știut decât în momentul în care am văzut-o la concertul cu orchestra. Oricum ar fi, atunci când am văzut rezultatele și am aflat că violonistul din juriu este foarte bun prieten cu proful, mi s-a pus roșu în fața ochilor și l-am urât. L-am urât cu o ură care a ținut până când am văzut-o pe fată cântând și mi-am dat seama că nu a fost nici o ”șmecherie” la mijloc.

Îmi aduc aminte și acum cum l-am văzut prima dată. Eu stăteam cu profesorul meu de la conservator lângă ușa sălii de audiții și îmi așteptam rândul să intru. Aveam niște emoții de îmi transpirau palmele, eram obosită după concertul pe care îl avusem în ziua dinaintea audiției, iar rana de la gât mă durea atât de tare, încât de-abia puteam ține vioara. A. stătea exact vis-a-vis de mine și era înconjurat de vreo două eleve parcă și de părinții lor. Îi acorda vioara uneia dintre ele, iar eu habar n-aveam cine era până mi-a spus proful meu că e vioara I din orchestră. Nu mi-a spus nimic asta, și nici nu i-am dat prea multă atenție, pentru că nu consideram că persoana lui ar fi demnă de atenția mea. Ha! Nu știam nici că e un violonist atât de bun, nici nu-l auzisem vreodată cântând, chiar dacă prietena mea cea mai bună mă bătuse la cap vreo trei luni să mergem la unul dintre concertele lui, la care până urmă nu m-am dus. Mi se pare de-a dreptul amuzant că, de acolo de unde nu știam cine e și îl blamam pentru nereușita mea, am ajuns să lucrăm împreună. Viața are niște metode extraordinare de a-ți arăta că nu e bine să judeci lumea fără a o cunoaște. Dacă știam ce fel de profesor este, sunt sigură că nu îl mai înjuram și mai mult ca sigur l-aș fi luat la întrebări la audiția respectivă.

În fine, audiția a trecut, am văzut-o și pe eleva lui cu orchestra, îmi venea să mă arunc de pe un bloc că ea are șansa să lucreze cu un profesor ca ăsta, mă gândeam că nu voi ajunge niciodată să am și eu pe cineva ca el, iar în general, starea mea era de-a dreptul jalnică. Întâmplarea a făcut, totuși, ca acum câțiva ani să cunosc o româncă care cântă la violă în aceeași orchestră cu A. și care a venit la examenul meu de diplomă. După ce s-a terminat examenul, stând la o țigară cu ea și așteptând rezultatele, mi-a spus că ”dragă, tu ești mult prea talentată și nu ai avut cu cine lucra. Vrei să te pun în legătură cu A.?” Și uite cum viața mi-a mai dat o palmă și mi-a arătat că degeaba mă plâng că nu am noroc. Bineînțeles că i-am zis da. Nici nu am stat să mă gândesc, mai ales după ce o auzisem pe eleva lui cântând. A zis că vorbește cu el și îmi va da telefon.

Vara a trecut, iar eu mă pregăteam să plec în Paris. Mental, eram într-un loc jalnic, întunecat, din care nu credeam că voi mai ieși vreodată. Long story short, voiam să mor și acum nu îmi mai este rușine de asta. Pur și simplu nu mai găseam frumusețea vieții. Până când am primit un telefon de la românca de care v-am spus mai sus și am simțit că vine salvarea, lucru pe care i l-am și spus. Credeam că uitase complet de promisiunea ei. La naiba, și eu uitasem de ea și nici nu mă așteptam ca ea să se țină de cuvânt. Dar a făcut-o. Mi-a zis că a vorbit cu A. și i-a zis ”dragă, nu știu cum faci, îți eliberezi două ore pe săptămână din program, dar trebuie să lucrezi cu fata asta.” Mi-a dat numărul lui de telefon și l-am sunat înainte de a pleca în Paris. Aveam niște emoții de nu-mi venea să vorbesc. Dar m-am calmat când i-am auzit vocea. Omul ăsta are puterea de a te calma chiar și când se ia de tine, lucru pe care îl face la fiecare oră.

După ce am vorbit un pic și mi-a cerut câteva detalii despre mine, am stabilit să îl sun din nou după ce mă voi întoarce din Paris. Problema era că eu nu prea aveam de gând să fac ce am spus, pentru că mai aveam o ofertă de la o violonistă din Bulgaria, iar asta mă atrăgea mai mult. Eram absolut dezamăgită de experiențele mele cu muzicienii greci și mă gândeam că trebuie să lucrez cu cineva care a urmat școala rusească. Luasem legătura și cu violonista respectivă și rămăsese că mă va suna când se va muta în Salonic, pe la sfârșitul lui Septembrie. Când m-a contactat din nou, eu lucram de mult cu A., pe care l-am sunat până la urmă la o săptămână după ce m-am întors din Paris. I-am dat telefon Marți și am stabilit să ne vedem într-o săptămână. Peste o oră, m-a sunat înapoi și mi-a zis că și-a anulat o oră și dacă vreau să vin să ne vedem acum. Normal că am acceptat, dar îmi aduc aminte și acum cum îi spuneam mamei că nu prea mă trage ața să lucrez din nou cu greci. ”Îmi trebuie altceva” spuneam, și o pot auzi și-acum pe mama spunându-mi ”ai să vezi că o să îți placă”. Pentru că mama mă știe și ea știe că coincidențe ca acestea rar se întâmplă în viața mea. Totul mi se întâmplă cu un scop.

Ei, în fine, mi-am luat vioara, l-am luat și pe tata de un braț, și m-am dus la facultatea unde ne dădusem întâlnire. L-am așteptat vreo jumătate de oră jos, pentru că e grec, iar ăștia întârzie mereu, ca și cum ar avea asta în sânge. Problema era următoarea. Eu nu mi-l mai aminteam de la audiție. Habar n-aveam cum naibii arată. Însă el mă știa. Când cobora scările facultății, m-a văzut și mi-a făcut cu mâna și să mă ia naiba dacă îmi dau seama de unde mă știa. Mă îndoiesc că îmi dăduse vreo atenție la audiție. Nici n-ar fi avut de ce. Și nici n-ar fi știut cum mă cheamă. Misterul ăsta n-am să-l rezolv niciodată.

Și cum îmi este mie obișnuința, aveam emoții de zile mari, pentru că mă documentasem și aflasem, în sfârșit, cu cine aveam de-a face. Prietena mea cea mai bună mi-a zis ”toanto, tu chiar nu știi că vorbim de unul dintre cei mai buni violoniști din Grecia?”, iar eu i-am zis ”băi, nu” și-a-nceput să-mi spună de toate reușitele lui. Ei, și ideea e că omul ăsta ar fi putut ușor să ajungă să aibă o carieră internațională dacă nu era familist. Mă îndoiesc că e un familist convins, dar a ales, totuși, să își facă o familie și să aibă o carieră aici și slavă domnului, pentru că altfel cu cine naiba aș mai fi lucrat eu acum?

La prima noastră întâlnire i-am cântat și mi-a zis ”bravo, Bianca, foarte frumos. Tu, într-o zi, ai să ajungi să cânți la vioară dumnezeiește”, iar eu, când am auzit cuvintele astea, am simțit că mor, pentru că nu dădeam doi bani pe mine ca și violonistă la perioada respectivă, cu toate reușitele mele în spate. Emoțiile îmi trecuseră de când intrasem în sală. Nu știu cum și de ce, dar omul ăsta m-a calmat din prima secundă. După ce am lucrat cam două ore împreună, să vedem dacă ne potrivim, eu luasem deja decizia de a lucra cu el și, în mintea mea, încercam să-mi spăl toate păcatele și să retrag toate înjurăturile pe care le-am folosit la adresa lui. A. nu numai că este un profesor extraordinar, ci și un om la fel de bun. Și, mai presus de toate, știe cum să mă ajute. În astea cinci luni care au trecut de când am început să lucrăm împreună, diferența din cântatul și din tehnica mea este clar vizibilă. Și, tot în cinci luni, am ajuns să-l cunosc mai bine decât l-am cunoscut vreodată pe fostul meu profesor, cu care am lucrat cinci ani. La fel și el. Știe că sunt nerăbdatoare, știe exact ce probleme am ca și violonistă și cum să le rezolve, știe și cum să mă ia ca să le rezolve și cunoaște deja foarte bine gusturile mele. Mi-a zis de la început că sunt talentată, dar că trebuie să lucrez ca să rezolv anumite probleme tehnice pe care le am. La fel de bine mi-a zis că trebuie să trec peste nesiguranța mea și să am încredere în mine. ”Într-o zi, dragă, eu nu voi putea deschide vioara în fața ta.”

Îmi aduc aminte că, la prima întâlnire, eu i-am explicat că pentru mine, vioara este cel mai frumos lucru de pe lume, dar datorită diplomei, am pierdut bucuria de a cânta și vreau să o regăsesc. Mi-a zis că se vede că sunt dispusă să fac tot ce trebuie pentru a deveni muzicianul care știm amândoi că pot fi. Ușurarea pe care am simțit-o când mi-am dat seama că pot lucra cu el era aproape compleșitoare. La fel și entuziasmul meu. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, după ce ne-am văzut prima dată și am realizat eu că mi se dă șansa la care m-am rugat ani întregi, mă simțeam la fel cum mă simt când cunosc pe cineva de care știu că mă voi îndrăgosti. De data asta,a fost ca și cum mi-am cunoscut vioara din nou.

16729626_1512348292141514_2094466265_n

Cinci luni mai târziu, nu numai că mi-a redat dragostea pentru vioară, dar mi-a arătat că pot face ce vreau eu cu instrumentul acesta. Mi se pare incredibil cât de ușor îmi este acum să cânt, cât de natural și de firesc este tot, și cât de diferit este felul în care înțeleg piesele pe care le cânt. Nu, nu este ușor, pentru că cere multe de la mine și a trebuit să îmi schimb complet mentalitatea, dar trage atât de mult de bine pentru că știe că pot. Se enervează ușor pe mine, pentru că spune că înțeleg totul atât de repede și de ușor, dar sunt neatentă uneori. Știe că pot și crede în mine mai multe decât orice altcineva, iar pe mine asta mă uimește de fiecare dată. Habar nu am ce vede în mine, dar știu sigur că îi voi fi mereu recunoscătoare pentru toate lucrurile pe care mi le dă.

Partea cea mai bună este că orele cu el sunt o adevărată aventură. În afara faptului că învăț lucruri incredibile, relația dintre noi este foarte prietenească. La 34 de ani, este cel mai tânăr profesor pe care l-am avut vreodată, iar asta se vede. Cei 16 ani dintre noi sunt uneori invizibili, iar faptul că suntem atât de apropiați mă face să mă duc la oră cu voioșie, pentru că alta e când faci glume cu proful tău sau când poți înjura cu el de față. ”Domnule, e dată naibii piesa asta”, iar el îmi spune ”Știu, dragoste, e futut pasajul ăsta, dar na, n-ai ce să-i faci.” Mă ia peste picior de fiecare dată când îi zic ”domnule”, îmi dă invitații la concertele orchestrei și, în general, îmi oferă șansa să fiu foarte activă în lumea muzicală. Spre exemplu, când a venit un violonist celebru în Salonic pentru un masterclass, am fost singura lui studentă din afara conservatorului la care predă căreia i-a spus despre asta. La masterclass am și participat, iar înainte să încep să cânt, violonistul l-a întrebat pe A. ”Si ea tot a ta e?”, la care el a zis că ”da”, iar în timp ce cântam, puteam vedea mândria radiind din el. După ce s-a terminat masterclass-ul, bineînțeles că m-a strâns de gât pentru ritmul meu haotic la care încă lucrez, dar după mi-a dat și o îmbrățișare, pentru că cum altfel? Până la urmă, am fost cea mai bună de la masterclass datorită lui.

Hah, dar nu vă imaginați că lecțiile sunt întotdeauna lapte și miere. M-a amenințat deja de vreo 3 ori că mă bate, de vreo încă 3 că mă aruncă pe geam, de două ori s-a prefăcut că mă strânge de gât, iar o dată mi-a zis că mă spânzură. La ultima oră mi-a zis să ”deschid geamul și să mă pregătesc să sar”, iar eu i-am spus că ”nu-i nevoie să vă ridicați de pe scaun, sar și singură”. Ne luăm peste picior la fiecare lecție, glumim încontinuu, dar când trebuie, se ia de mine fără să-i fie rușine. Îi place, de asemenea, să îmi ceară părerea despre anumite piese și concerte și se entuziasmează de fiecare dată când este de acord cu opinia mea. Avem aceleași gusturi în muzică, iar stilul nostru de cânta se aseamănă atât de mult, încât mă sperie.

Știe, de asemenea, să îmi arate cum funcționează lumea muzicală. Îmi amintesc că o dată, am fost la un concert de-a lui cu orchestra, iar în pauză, când stăteam la o țigară după ce îmi prezentase toți colegii lui, eu mă plângeam că directorul conservatorului de la care am absolvit mă presa să dau un recital pentru care nu aveam timp să mă pregătesc. A. mi-a spus ”iubire, uite cum stă treaba. Nu ești obligată să faci nimic din ce nu vrei, mai ales dacă asta te face să pierzi timp.Tu ai alt scop acum.”

Planul era să lucrăm împreună anul acesta, iar la anul să plec la studii în afară. Am hotărât, până la urmă, să mai lucrăm împreună un an și să dăm examenele anul viitor. Nu pot decât să mă bucur, pentru că asta înseamnă că am mai mult timp în care să învăț lucruri de la el. Astfel, pot avansa mai mult înainte de a pleca la studii și pot ajunge la o universitate mult mai bună decât cele la care aveam de gând să aplic anul acesta.

Voi fi mereu recunoscătoare pentru șansa de a lucru cu un om ca el. Este greu să îmi înțelegeți entuziasmul, pentru că nici eu nu găsesc modul potrivi de a vă explica cum sunt orele cu el și lucrurile pe care mi le oferă. Cert este că nu credeam vreodată că voi găsi un profesor ca acesta în Grecia și-mi pare enorm de rău că nu l-am găsit mai devreme. Dar, cine știe, poate l-am întâlnit acum cu un scop. Oricum ar fi, mi se pare incredibil că un om pe care l-am urât timp de trei luni a ajuns acum să fie una dintre persoanele mele favorite din lume. Și, din nu știu ce motiv, și el mă îndrăgește. Poate pentru că vede că are cui oferi tot ce vrea are el de dat. Cine știe. Tot ce știu este că trebuie să profit de șansa aceasta cât mai mult posibil, pentru că este rară și prețioasă. Sper, totuși, să nu câștige pariul pe care l-am pus. N-am chef să mă îndrăgostesc și de Bach. Bine, știu că va câștiga, dar îmi place să îl enervez când îi spun că nu-mi place Bach. Am, totuși, impresia că s-a prins că a început să îmi placă. Bach-ul, vreau să zic.

Eu, o melodie evreiască și YouTube

Stau și mă gândesc de vreo oră la ce să scriu în această postare. Nu știu nici măcar cum să încep. Este ceva complet diferit de tot ce am făcut până acum. Sunt obișnuită să recomand cărți, autori, filme și muzica altora. Astăzi trebuie să fac o schimbare de scenariu, și să mă recomand… Ei bine, să mă recomand pe mine și muzica mea.

Zău că nu știu cum se face chestia aceasta. Adică, cum scrii despre tine și despre arta ta? Eu am rămas absolut perplexă în fața acestei provocări. Trebuie, totuși, să încep de undeva și să fac și acest pas. Trebuie să învăț să îmi accept arta și să o scot la suprafață. Îmi vine greu să scriu aceste cuvinte, chiar dacă v-am vorbit despre muzica și despre vioara mea timp de 6 ani de zile. Astăzi, puteți vedea despre ce vorbesc de atât de mult timp. Ei bine, puteți vedea și puteți auzi.

Ieri am publicat pe YouTube primul meu videoclip în care cânt la vioară. Un fel de debut în miniatură, chiar dacă forțat. Este videoclip-ul pentru o audiție destul de importantă pentru mine. Nu vreau să vă vorbesc despre asta încă, pentru că vreau să știu mai întâi rezultatele. Vreau doar să vă rog să îmi țineți pumnii. Orice fel de susținere este importantă în perioada aceasta. Un comentariu, un like sau un share. Un gând bun, mai presus de toate.

În videoclip-ul de mai jos, înregistrat la Universitatea Macedonia din Salonic, cânt o piesa evreiască dragă mie, de care m-am îndrăgostit încă de când am început să o studiez. La pian cântă Anna Tkatsenko, pianista cu care am cântat și la diplomă. După cameră se ascunde proful meu. Piesa? Se numește ”Nigun” și a fost compusă de Bloch. E frumusețe curată.

Nu mai știu ce să vă mai spun. Sper din tot sufletul să vă placă, iar dacă acesta este cazul, o părere, un share, un like sau un thumbs up pe YouTube contează și ajută enorm! 🙂

Ce am învățat în săptămâna în care am stat fără vioară

15871568_1476306549079022_3708066635390936046_n
V-am vorbit de multe ori despre pasiunea mea pentru vioară. De la începutul blog-ului, chiar. La fel ca și cărțile, muzica și vioara sunt două subiecte constante pe blog, pentru că mă definesc pe mine, iar eu am spus dintotdeauna că vreau ca blog-ul să fie reflecția  sinelui meu. Astăzi, după experiența pe care am avut-o săptămâna trecută, vreau să vă vorbesc despre vioară încă o dată. Nu pentru că ar interesa prea mult pe cineva, ci pentru că eu trebuie să scriu în momentul acesta. Dacă nu o fac, nu mă voi putea liniști.

Am știut că vioara mă va acompania în viață încă din primele luni de studiu, la șapte ani, însă era un fapt pe care îl știam, o frază pe care o repetam, dar pe care nu o… simțeam. Acum este un sentiment palpabil, o senzație fizică. Aș minți, totuși, dacă aș spune că nu am avut momente când am vrut să o las și să fiu un copil normal, care iese la joacă în parc cu prietenii. O minciună la fel de mare ar fi dacă aș spune că acest instrument îmi aduce numai fericire. Din contră, vioara m-a făcut să sufăr de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Exact ca în celebra frază a lui Bukowski, am găsit lucrul pe care îl iubesc și îl las să mă omoare. Oricât de binecuvântată mă simt de fiecare dată când realizez că am primit acest dar pe care nu mulți îl primesc, există multe momente în care mă simt mizerabil din cauza acestuia. Ore întregi când stau și mă întreb dacă se merită, dacă e ok să sufăr din cauza unei bucăți de lemn. E obositor, e greu și e uneori de-a dreptul mizerabil să stai să muncești, apoi să vină cineva și să îți spună că munca ta nu a fost corectă. Vioara, practic, se joacă cu psihologia mea și mă face să mă simt ultimul om de pe pământ de multe ori.

În același timp, suferința aceasta este o formă ciudată de a trăi. Muzica și vioara mă fac să simt, iar pentru mine aceasta este definiția vieții. Să simți. Altfel, ești mort. E ca atunci când m-a sunat bunică-mea și mi-a zis ca îi e rău, că îi bate inima. ”Păi rău ți-ar fi fost dacă nu ți-ar fi bătat inima.” La fel este și în cazul meu. Eu dacă nu simt, degeaba exist. Iar când nu am vioara, nu simt. Și da, durerea e tot un sentiment pe care trebuie să îl experimentăm, la fel ca și fericirea. Merg, practic, mână-n mână.

Toată filozofia aceasta provine din experiența pe care am avut-o săptămâna trecută. După ce proful meu m-a bătut la cap săptămâni întregi că ceva nu se aude bine la vioara mea, miercurea trecută am dus-o la lutier, unde a stat o săptămână. A fost prima săptămână în 11 ani în care am stat fără vioară. Deobicei, când o duc la lutier, ori sunt plecată în vacanță, ori fac rost de o altă vioară pe care să cânt cât a mea este ”în reparații”. De data aceasta nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Am stat pur și simplu în casă, pe perioada sărbătorilor de iarnă, fără vioară.

Și-a fost groaznic, la drept vorbind. Am avut o stare de nervi continuă, un plictis profund, care nu mi-a dat pace, și o goliciune interioară mai rea decât orice alt sentiment. M-am plictisit îngrozitor de tare, pentru că nu era nimic care să îmi fie un fel de stimul sentimental. Nu era nimic care să mă ridice de pe scaun, nimic care să mă entuziasmeze, care să mă enerveze sau să mă îngrijoreze. Tot ce aveam de făcut era să… stau. Iar eu decât să stau, prefer să muncesc încontinuu și să cad lată de oboseală. Mi s-a părut teribil să nu am posibilitatea să iau vioara și să cânt pur și simplu.

Am să fiu sinceră și-am să vă spun că de cele mai multe ori urăsc să studiez. De fapt, nu cred că există muzician care se bucură de studiu. Este de-a dreptul chinuitor, să trebuiască să fii concentrat pe ceva la maximum patru ore, iar ziua următoare să trebuiască să o iei de la capăt. Trebuie să ai toate simțurile ascuțite, iar simplul act de a repeta ceva până îți iese – iar asta poate înseamna și de cincizeci de ori – este extenuant. Unde mai pui că trebuie să te lupți cu nevoia de a te arunca, pur și simplu, în muzică și de a uita de tot ce înseamnă tehnică. Însă tehnica este echivalentul unor baze bune, iar fără acestea, nu se poate face muzică.

În ultima vreme, însă, studiul mi se pare fascinant. Învăț să descopăr lucrurile singură și mi se par uluitoare lucrurile pe care le pot face și modul în care aceste lucruri trebuie făcute. Este ca și cum aș dezlega un mister și există mult suspans, iar când fac o dezvăluire, trăiesc un mic moment de fericire.

De fapt, în ultima vreme simplul act de a face muzică, de a ține o vioară în mână, mă face fericită. Îmi este deja clar că, pentru mine nu există lucru mai bun decât să cânt la vioară. Este, într-un fel, actul suprem. Nici măcar nu mă mai interesează atât de mult să alerg după recunoașterea celorlalți. Eu vreau să fac muzică, pentru că nu există moment mai bun decât acela când ești cu totul în muzică, trup și suflet, și uiți de tot. E absolut mirific.

Nu există numai zile bune. Există și zilele alea de rahat, când nu-ți iese nimic și când nu poți cânta. Când te simți ca un începător și simți că n-ai să reușești niciodată. Stai cu vioara aia în mână și ți se pare că ți se așează toată lumea pe umeri și se lasă, se lasă, se lasă, iar tu devii din ce în ce mai mic și mai neajutorat. Alea-s zilele când ești pus la încercare de o forță mai mare decât tine, iar dacă îi reziști și nu te lași, ci doar înveți care îți sunt limitele, ei bine, atunci ți-ai găsit balanța.

Zilele acestea mi-am dat seama că pentru mine contează să fac muzică. Am realizat că ani întregi am alergat după lucrurile greșite: după recunoaștere, după faimă și după ”visele mari”. Îmi era de neconceput ca eu să nu ajung printre ăia mari, însă mă întreb din ce în ce mai des dacă stilul acesta de viață m-ar mulțumi. Să stai luni întregi pe drumuri, să nu ai timp să te bucuri de o cafea într-un băruleț micuț din Moscova, să alergi mereu după un alt avion și să nu ai timp să te bucuri tu de muzica ta? Sigur, probabil că dacă ești printre ăia mari, lumea își va aminti de tine. Și ce importanță are asta, dacă tu singură nu îți amintești prin ce orașe ai fost și toți oamenii pe care i-ai întâlnit în viață?

Sau poate că îndrug numai prostii. Poate că vorbește neîncrederea din mine. Cert este că eu mi-am găsit chemarea, și dacă aș putea-o lua de la capăt, aș face exact aceleași alegeri care m-au adus aici, la momentul acesta în care îndrug cuvintele acestea exact ca o psihopată obsedată. Pentru că mi-am găsit și fericirea, și necazul, iar aceasta este combinația ideală.

Am încercat ani întregi să controlez lucrurile. Mi-am distrus singură psihicul din dorința mea de a ținti spre lucrurile mari, ratându-le în drumul meu pe alea mici, care chiar contează. Pentru că da, lucrurile mici contează și ele, nu este doar un clișeu inventat de cei care nu au putut ajunge unde și-au dorit ei. Un lucru pe care îl învăț în această perioadă este să las lucrurile să vină de la sine și să accept ce îmi dă viața. Vă spun sigur că totul se întâmplă pentru un motiv și fiecare ne aflăm exact în locul în care trebuie să fim, chiar dacă acesta nu va arăta mereu la fel. Iar dacă, peste 10 ani voi fi o simplă profesoară într-un conservator, voi fi bine. Sau dacă voi sta la o cafea cu Janine Jansen, din nou va fi bine. Pentru că în ambele situații voi face muzică, iar asta este tot ce contează.

15356522_1449687481740929_6108152188114768142_n

”Băi, gâgă, băi…”

215795_138255619578971_3846383_nAnul 2016 a luat multă lume. Mulți artiști, mulți oameni de valoare. Când mă gândesc la câți oameni de valoare am pierdut în aceste 12 luni, îmi vine să țip. Acum trei săptămâni, 2016 mi-a luat și mie un om pe care l-am admirat, l-am respectat și l-am iubit. Dragul meu profesor Beno Schwartzman, cu care am avut onoarea de a lucru 3 ani  când eram în România, s-a stins din viață în Decembrie, într-o zi de miercuri. Eu am primit vestea printr-un comentariu pe blog și aproape că nu mi-a venit să cred. Deși avea o vârstă înaintată, noi, elevii, ne gândim la profesorii ca la părinți – că nu vor muri niciodată și că vor fi mereu lângă noi, să ne susțină și să ne încurajeze.

Stau și mă întreb încă de când am aflat, cum? Cum se poate ca dn-ul Schwartzman să fi murit? Oamenii ca el nu trebuie să moară, pentru că ei lasă un gol imens în lume și în inimile celor care i-au cunoscut de aproape. Asta a făcut dn-ul profesor pentru mie. Și-a lăsat amprenta asupra mea, atât muzical, cât și în viața de zi cu zi. Fiecare lecție de vioară îmi oferea o învățătură valoroasă și, chiar dacă nu l-am mai văzut de 5 ani, nu mă pot obișnui cu ideea că cineva ca el nu mai există. Păi, dn-ule profesor, noi ce facem acum?

Dn-ul Schwartzman era printre ultimii profesori din generația de aur. La el nu ajungea oricine, și nu pentru că s-ar fi crezut vreun om important, ci pentru că toată lumea știa că, dacă nu o aveai în tine ca și elev, nu-i puteai face față. El era plin de experiențe greu de pus în cuvinte, de cunoștințe pe care nu oricine la avea și avea atât de multe lucruri de oferit încât, ca și elev, dacă nu aveai o foame în tine care să se potrivească cu dorința lui de a oferi, degeaba făceai ore cu el.

Nu l-am auzit niciodată cântând la vioară. Când am început noi să studiem împreună, era deja  în vârstă. Avea un ușor tremur al mâinilor, dar ochelari nu purta niciodată. În cei trei ani în care am studiat împreună, nu l-am văzut niciodată purtând ochelari. Nu pentru că i-ar fi fost rușine, ci pentru că nu avea nevoie de ei, lucru care m-a uimit mereu. De fiecare dată când îmi nota partiturile, cu un creion mult prea des ascuțit și prea mic, se apropia mult de ele, dar ochelari nici că-și punea. Era un om mândru, cu o statură impozantă și o ironie în priviri de care aproape că-mi era frică uneori. N-a țipat niciodată la mine când făceam vreo prostie în mod repetat. Mă lua peste picior în cel mai elegant mod, iar asta era suficient.

Avea două pisici care plecau din cameră de fiecare dată când cineva începea să cânte. Fotoliul pe care stătea era roz și mi l-am dorit dintotdeauna. Avea, de asemenea, o cameră plină de partituri, a căreia ușă, atunci când o deschidea, lăsa să intre un miros incredibil de ademenitor de partituri vechi și amintiri neprețuite. N-am intrat niciodată acolo, iar acum nu pot decât să mă întreb ce se va întâmpla cu toate acele partituri și să sper că vor ajunge pe mâini dacă nu la fel de bune ca ale lui, cel puțin la fel de generoase.

Prima dată când l-am văzut, cred că aveam 10 ani. 6 Decembrie. Anul, nici că mi-l amintesc. Nu mai știu dacă era 2008 sau 2009. Știu doar că, într-o zi de iarnă, pe un ger cumplit, am plecat cu tata și cu mama de la Bârlad spre București, să-l căutăm pe dn-ul Schwartzman, la sfatul profesorului meu de la Bârlad, care a considerat că este vremea să mergem undeva mai sus. Nu l-am contactat înainte, să vedem dacă putem să mergem, pentru că exista posibilitatea de a ne spune că nu mai poate lua încă un elev. Am ales să mergem ”la ghici”, cu o adresă dată de profesorul meu de la Bârlad, a căror fii au studiat și ei cu dn-ul Schwartzman.

Am sunat la el la ușă după cinci ore de drum, plouați, obosiți, iar eu mai emoționată ca oricând. A răspuns, iar tata a început să-i turuie placa pe care și-o pregătise încă de acasă. Că suntem trimiși de dn-ul Andrei, că am vrea să știm o părere și că dacă mă poate asculta, etc etc. Nu mai știu. Tot ce știu e că a primit în casa lui niște străini cu un accent ciudat, un pic cam prea mult tupeu și niște cizme plouate.

Și uite așa am început să studiem împreună. Nu știu de ce, dar m-a plăcut din primul moment. Nu știu cât am deschis gura în primele dăți când ne-am văzut la lecții. Ideea de a studia cu un profesor renumit ca el mă speria în draci. Îmi aduc aminte că aveam atâtea emoții la prima oră, că a trebuit să merg la baie de vreo 3 ori într-o oră. Mi se părea că în fața mea stă un gigant al muzicii clasice căruia nu-i pot face față.

Însă dn-ul Schwartzman, vestitul profesor de vioară, era un om modest, inteligent, trecut prin viață, care m-a iubit și m-a ajutat enorm timp de trei ani. M-am obișnuit cu el la un moment dat, însă niciodată nu mi-am pierdut ușoara frică de a nu fi destul de bună pentru el. Studiam pe rupte atunci, mai mult ca niciodată, pentru că îmi era frică să nu mă dea afară, iar după puținele ore de-a dreptul jalnice pe care le-am avut, plângeam mereu de mama focului. Lucru pe care îl fac din nou acum, numai că nu cu el.

Îmi aduc aminte de orele cu el cu cel mai mare dor și drag. Poate că la vremea aceea nu realizam cât de multe lucruri mi-a dat omul acesta și nu știam cum să le prețuiesc cu adevărat, însă acum știu. Știu câte a încercat să mă învețe și știu că era sever cu mine, într-un mod prietenesc, pentru că vedea ceva în mine. Îmi aduc aminte că o dată i-a spus lui tata ”Dom’le, dacă o mai scot și pe fata asta, pot să mor liniștit.” A scos mulți violoniști de valoare, iar eu am fost următoarul lui scop. Din păcate, după trei ani, datorită crizei economice din România, a trebuit să mă opresc din mers în fiecare sâmbătă de la Bârlad la București și să mă mut într-o altă țară. Mi-a fost enorm de greu să mă ”desprind” de el și, dacă aș fi putut, nu aș fi făcut-o. Îmi aduc aminte că la un moment dat îmi spusese să mă mut la el, pentru că era nemulțumit de faptul că nu aveam posibilitatea de a merge la el decât o dată pe săptămână. ”Lasă, dragă, că sămbăta mergem la discotecă, nu-ți fă griji.” Eram prea mică atunci pentru a-l lua în serios, dar dacă aș fi avut creierul pe care îl am acum, aș fi făcut-o cu ochii închiși și poate acum n-aș mai fi avut regretul că nu l-am văzut pentru ultima dată înainte de a muri.

Îmi spunea ”gâgă”, pentru că aveam 10 ani, eram isteață și mai scoteam și prostii pe gură. Încă de atunci, mă lăsam luată de muzică, ca și acum, și uitam de partea tehnică. ”Vezi, gâgă, aveam eu dreptate, te ocupi mai mult de piese decât de tehnică.” Se axa foarte mult pe tehnică și am să-i fiu mereu recunoscătoare pentru lucrul ăsta, pentru că el mi-a pus bazele tehnice. Tot el mi-a arătat frumusețea viorii. Și tot el m-a învățat să am ochelari de cal și să nu mă intereseze ce fac ceilalți. Să mă țin cu dinții de drumul meu, să muncesc cât se poate și să profit de fiecare ocazie care mi se dă. El mi-a spus că ”dragă, concursurile sunt pentru cai. Noi suntem muzicieni.”

Era plin de povești fascinante din tinerețea lui. A cântat cu Enescu, dar nu vorbea foarte mult despre realizările lui din viața artistică. Îmi vorbea mai mult despre viața lui. Mi-a povestit cum a trăit pe vremea celui de-al doilea război mondial. Era evreu, și îmi pare nespus de rău că pe atunci nu aveam mintea de a-l întreba mai multe despre acea perioadă. Mi-a povestit și cum s-a făcut de râs în Franța alături de colegii lui. Fiecare povestire era un fel de comoară neprețuită pentru mine , pentru că el îmi vorbea despre o perioadă pe care eu am iubit-o mereu.

Aș putea vorbi ore întregi despre el, atât de tare și-a pus amprenta asupra mea. Scriu despre el la săptămâni de la moartea lui pentru că am rămas perplexă în fața acestui eveniment și nu știam cum să-mi adun cuvintele și cum să vă explic ce a fost dn-ul Schwartzman pentru mine. Nici acum nu cred că am reușit, pentru că despre oamenii ca el nu se poveștește ușor. Însă acesta este modul meu de a-i păstra vie amintirea și de a i-o onora. Am o comoară de la el, o vioară pe care mi-a vândut-o și pe care am să o păstrez mereu, chiar dacă nu mai cânt pe ea de ceva vreme.

Nu știu dacă mă vede acum, de acolo sus de unde este. Probabil este prea ocupat să-și vadă prietenii din tinerețe și să stea la o șuetă cu ei. Mă întreb dacă știe cât de tare și-a pus amprenta asupra noastră, a elevilor lui. Și mă întreb, de asemenea, dacă vede că aproape  m-a ”scos”. Dacă știe că mi-am luat diploma de conservator la 17 ani și că acum cineva încearcă, la rându-i, să mă ”scoată”. Cineva tot ca el, cu ironia și bunătatea în privire. Sper ca, într-o zi, să se uite jos la mine și să spună, cu zâmbetul lui ușor, în colțul gurii, ”Bravo băi, gâgă, ai reușit.”

Odihniți-vă în pace, domnule profesor…

 

Întoarcere

*Textul pe care îl veți citi mai jos a fost scris de mine pe data de 17 August 2016, atunci când am început să studiez din nou după examenul de diplomă. Fiind ceva foarte personal, nu aveam de gând să îl postez, dar între timp am realizat că acea perioadă din viața mea s-a încheiat pentru mine și ceva nou a început acum câteva săptămâni, despre care vă voi vorbi altă dată.*

vioara-1

Revenire sau revedere? Care dintre ele? Dar oare, mai presus de toate, am fost vreodată despărțite? Să fi plecat eu sau să-mi fi comandat ea să luăm o pauză?

Nu știu. Cert este că dacă nu scriu acum, leșin.

Astăzi am pus mâna pe vioară pentru prima dată în șase săptămâni. Cea mai lungă perioadă în care nu am făcut ce mă definește pe mine. Șase săptămâni în care am încercat să fiu o cu totul altă persoană. La naiba, am devenit altă persoană, iar acum trebuie să găsesc un mod de a uni aceste două persoane care se luptă înăuntrul meu. Una dintre ele este cea care a descoperit viața anul acesta, iar cealaltă este violonista ușor stresată și un pic mai mult nebună.

Nu m-am putut atinge de vioară mult timp după examenul de diplomă. Să fiu al naibii dacă acum îmi dau seama dacă vreau într-adevăr să studiez. Știu că trebuie, totuși, și că nu mai am altă alegere.

E o imagine tare familiară în fața mea. Stau la masa din salon, cu laptop-ul pe picioare și scriu. În fața mea, becul aprins, perdelele trase, măsuța de cafea trasă la o parte, tocul viorii deschis pe canapea. Vioara stă și mă așteaptă acolo, dar dacă nu scriu cuvintele acestea acum, nu voi putea continua.

O imagine familiară, dar totuși ușor străină, parcă demult uitată. Una care aduce cu ea multă suferință, multă muncă și multe amintiri dureros de frumoase. Am uitat, parcă, de partea aceasta a vieții mele. Am refuzat să mă gândesc la tot ce înseamnă vioară și muzică, pentru că devenise ceva obligatoriu, iar eu am mai spus-o și am să mai spun că refuz să-mi transform plăcerile în obligații. 

Am pus vioara la gât după șase săptămâni și am simțit că s-a făcut un click. Ca și cum tot ce era greșit s-ar fi rezolvat. E o stare stabilă, dar tot mă simt zdruncinată. Pentru că totul este atât de diferit în mine, iar lucrul acesta este atât de familiar! Parcă venit dintr-o altă viață.

Corzile îmi sunt ușor străine, dar senzația aceasta îmi este cea mai cunoscută din lume. Mă doare ușor mâna și îmi este caldă. Pot simți oja stricându-mi-se pe unghii și mi se pare complet normal. Gâtul îmi este roșu, pătat, la fel cum a fost mai bine de zece ani de zile. 11 ani, în toamna aceasta. 11 ani de făcut aceeași acțiune mereu și mereu. Iar astăzi este prima dată când este ceva nefamiliar la lucrul pe care știu să îl fac cel mai bine.

Sunt eu. Văd totul cu alți ochi. M-am schimbat în șase săptămâni așa cum nu am făcut-o în ani. Am trăit, am suferit, am învățat, m-am distrat, am gustat din viață. Toate acestea fără a mă gândi la vioară. Am făcut totul pentru mine, după mintea și sufletul meu. A trebuit să mă distanțez, la fel cum faci când ești într-o relație perfectă, dar sufocantă. Iei o pauză și revii cu alți ochi. Ochii mei sunt acum larg deschiși și văd toate lucrurile într-o lumină diferită.

Este prima dată când studiez de când mi-am luat diploma. Am o senzație de libertate. Mi-am putut alege partiturile singură. Pot studia ce simt eu că este necesar să studiez. Este prima dată când studiez și sunt atât de multe lucruri noi. E prima dată când studiez și sunt majoră, prima dată când ating vioara după ce am atins o altă latură a vieții, prima dată când studiez după ce n-am studiat un timp atât de îndelungat. Prima dată când fac asta după ce am vrut să dau uitării partea aceasta a mea.

Este atât de straniu, și totuși atât de real și de familiar!

Trebuie să o iau ușor acum, așa cum faci când ai avut un accident și începi să mergi după ce nu ai făcut-o săptămâni întregi. Senzația o știi, trebuie doar să ți-o reamintești. Game, exerciții tehnice, puține piese.

Am avut un mic moment de panică când am deschis carcasa viorii. Dacă nu mai știam ce să fac cu ea? Dacă am uitat tot ce știam pe de rost? Și dacă nu mă mai vrea? Pentru că dacă nu te vrea instrumentul, te-ai dus naibii. Poți la fel de bine să o scoți la vânzare.

Dar nu, nu a fost acesta cazul. Am pus-o la gât și a fost ca și cum m-aș fi întâlnit cu un prieten vechi. La fel cum a fost când am văzut-o pe mama după șase săptămâni. Un sentiment straniu te suprinde, pentru că ai învățat să te simți obișnuită cu absența. Mi-a luat ceva mai mult să o acordez, pentru că m-am întors la vioara mea veche și nu mai știu exact cum merg lucrurile. Pe cealaltă am dat-o înapoi. Cu aia cred că mi-ar fi fost și mai ușor, pentru că ea a fost cu mine în momentul în care totul s-a schimbat. M-am panicat din nou când îmi făceam exercițiul de încălzire în poziția a patra, mereu a patra, și mi se părea că am o senzație nefamiliară în degete, ca și cum nu asta este poziția mâinii obișnuită.

Uit un singur lucru. Nu poți uita lucrul care te definește, care te-a crescut și care te-a făcut să fii cine ești acum.

Am luat diploma de conservator

13552762_1290617080981304_1227048735_n

 

Ziua de care v-am vorbit atât de mult a trecut. 26 Iunie 2016 a trecut. E Luni, ora 2 și eu nu știu încâ dacă realizez că mi-am luat diploma de conservator. Că am o hârtie la mână care atestă faptul că sunt violonistă, că sunt solistă și că merit să cânt pe scenă.

M-am gândit la momentul în care voi scrie această postare multă vreme. Aveam atât de multe lucruri de spus, dar acum că scriu asta, în sfârșit, toate ideile mi se împărștie în cap și nu le pot prinde. Nu de oboseală, nici de supărare, așa cum mi se întâmpla atât de des în anul ce tocmai s-a încheiat. Ci de… fericire, de ușurare, de relaxare. Nu mai trebuie să mă concentrez, nu mai am diploma în minte, nu mai am acest stres care aproape că mi-a scos peri albi doi ani de zile. Sunt, într-un fel, liberă și totuși simt că nu sunt. Greul de-acum începe.

Nu știu cum mă simt. Sunt mândră de puterea pe care am avut-o și de felul în care am întâmpinat această greutate. Sunt foarte mândră și de rezultat. După ce am cântat o oră jumătate, am așteptat aproape 20 de minute, juriul mi-a zis că am primit diplomă de excelență cu nota 10 și merite de virutozitate și interpretare excepțională. Momentul acela a fost incredibil. A fost incredibil, de asemenea, momentul în care am cântat ultima notă. Sentimentul pe care l-am trăit atunci a fost de nedescris. Am simțit o ușurare imensă, o bucurie nesfârșită și o libertate după care am tânjit luni întregi. Doi ani, de fapt. A fost atât de copleșitor acel sentiment, încât îmi venea să plâng. Ajunsesem la momentul la care visasem doi ani de zile. După, ce mi s-a părut mai incredibil a fost faptul că toată lumea a început să aplaude și nu se mai opreau. Cred că aceasta a fost cea mai mare răsplată. Faptul că am fost apreciată și că am reușit să primesc rezultatele pe care mi le-am dorit. Iar dacă aș putea, aș mai trăi o dată acest examen pentru momentele acelea, de după. Să mai cânt o dată ultima notă și să mai trăiesc sentimentele acelea. Chiar dacă nu pot, momentele acestea vor trăi mereu în mine și îmi voi aminti până la moarte de data de 26 Iunie 2016, când am mi-am dat sufletul pe o scenă pentru un vis.

Au fost doi ani foarte grei. Pregătirea a început acum doi ani, în vara anului 2014. Atunci am văzut prima dată partiturile pieselor pe care aveam să le cânt la examenul de diplomă. Pe atunci aveam… 15 ani. Nu cred că realizam ce mi se întâmplă. Nu cred că realizam că aveam să îmi iau diploma la 17, în timp ce normal, o diplomă de muzică se ia între vârstele de 22-25 de ani, uneori mai târziu. Mi se părea ceva firesc. Eram eu, făcând ce știam mai bine. Studiam și cântam. Mă pregăteam să devin acea persoană pe care o aveam în minte.

Nu știam eu nimic despre ce avea să vină. Nu aveam habar nici de reușite, nici de dezamăgiri, nici de lucrurile prin care aveam să trec. Nu știam că va trebui să uit de mine ca persoană, să las în urmă toate dorințele și toate nevoile mele pentru această diplomă. Țin minte că în urmă cu ceva timp, vreo 2-3 luni, ajunsesem să mă gândesc la mine și la diplomă ca la un întreg, ceva ce nu poate fi deosebit. M-am dat întru totul muzicii, diplomei, viorii. Viselor mele.

Am trecut printre multe momente, mai bune sau mai rele. Mi s-a stricat vioara, apoi acum două luni am schimbat-o pe ceva mai bun, de care va trebui să mă despart în curând. Nu este a mea, dar sper ca în curând să dețin și eu ceva la fel de bun. Am participat la concursuri. La unul dintre ele am fost cel mai bun participant și, pentru că domnul ”violonist” din comisie avea elevi în concurs și voia să le dea lor premiile, nu am trecut mai departe în finală. A fost un moment care m-a abținionat și care a șocat multă lume. Dar am trecut peste, am mers mai departe și mi-am atins scopul.

A fost greu, este adevărat. Am avut repetiții de două ori pe săptămână timp de… cinci luni, aproape. Sâmbăta mă trezeam la șapte, plecam de acasă la opt și ajungem la patru. Vinerea nici nu îi vedeam pe ai mei decât seara, pe la 10-11. Am mâncat atât de multe sandwhich-uri și am băut atât de multe cafele, încât le-am pierdut șirul. Am ținut multe recitaluri, unde trebuia să cânt cam o oră jumătate piese grele, de virtuozitate. Nu virtuozitatea mi s-a părut grea, ci a mă exprima și a mă face una cu muzica. Să-mi păstrez concentrarea pentru o oră jumătate mi s-a părut infernal.

A trebuit să fac niște alegeri. Ce să fac și ce să nu fac. Ce este bine pentru mine și ce nu este bun pentru mine. Cine este bun pentru mine și cine nu. Cum să reușesc, a fost cea mai grea alegere și cea mai grea întrebare. Cu toate astea, cu ajutor și susținere din parte persoanelor din partea mea, am găsit răspunsul.

Mi s-a părut incredibil cum m-au susținut oamenii din jurul meu. Profesorul meu de vioară, cu care timp de cinci luni am vorbit la telefon aproape în fiecare zi și care a fost alături de mine pas cu pas. Pianista cu care am cântat și care a stat cu mine după repetiții și care m-a îndrumat. Ai mei, care chiar dacă nu au nici o legătură cu muzica, au stat și m-au ascultat de fiecare dată când am ținut un recital ad-hoc acasă și care mi-au suportat nervii și căderile nervoase de fiecare dată. Ei au fost oamenii care au stat  pe margine și au fost martori la felul în care m-am schimbat anul ăsta.

A trebuit să fac anumite schimbări majore la mine ca să reușesc. A trebuit să fiu mai matură, să învăț să las în urmă lucrurile normale, lucrurile minore, și să mă concentrez pe cele majore. A trebuit să fiu o altă persoană, cu nervi de oțel, determinare, răbdare și multă putere. Transformarea a fost grea. Am avut momente în care simțeam că nu mai duc și că nu mai sunt eu. Am simțit de multe ori că nu merită efortul și că nu o pot duce până la capăt. Am fost extenuată, am fost bolnavă psihic și fizic. Și cu toate astea, am dus totul la capăt cu brio. Am invățat să trăiesc cu noua eu. Acum că am terminat cu diploma, simt că pot zâmbi din nou. Parcă și râsul mi s-a schimbat. Îmi aduc aminte că prin Februarie-Martie, mă simțeam vinovată când râdeam și mă dădea de fiecare dată în plâns. Nu am plâns, de fapt, de foarte multe ori. O singură dată am plâns, dar atunci în hohote. Eram atât de stresată, atât de obosită, și atât de singură, încât simțeam că nu mai sunt om.

Cu toate acestea, a fost cel mai frumos an din viața mea. Am cunsocut oameni noi, am făcut legături importante, am legat prietenii frumoase, m-am îndrăgostit, am suferit din dragoste, am concertat, am fost apreciată, m-am mai și distrat, m-am pierdut și m-am găsit pe mine. Cu siguranță nu mai sunt persoana care eram înainte. Cu toate că am terminat cu diploma și simt că o mare greutate mi-a fost luată de pe umeri și că pot fiu eu, că mă pot bucura de viață, simt în același timp că nu mă mai pot întoarce la persoana care eram înainte. Nu mai știu cum.

Am descoperit cum se face muzica. M-am dedicat artei și asta este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am putut face vreodată. Am trăit prin muzică. Am fost obsedată de diplomă. Am trecut peste și nu știu cum s-a întâmplat asta, sincer. Timpul a trecut incredibil de repede, mult mai repede decât a trecut vreodată. Nu am simțit anul acesta trecând pe lângă mine. Cam așa simt, că viața a trecut pe lângă mine anul acesta, dar în același timp simt că am trăit mai mult ca niciodată. Dacă aș putea, sigur că aș mai trăi anul 2015/2016 încă o dată, dar anumite lucruri le-aș face diferit, cu siguranță. Mă bucur că am reușit să trecut cu bine peste tot.

Am reușit tot ce mi-am propus anul acesta și este minunat. Simt că lucrurile s-au așezat așa cum trebuie ca rezultatul să fie excelența. Chiar și eșecurile m-au ridicat înspre excelență.

Lucrurile frumoase de-abia acum încep. Nu cred că s-a terminat nimic. S-a terminat doar o minunată experiență, pe care am trăit-o la o vârsta fragedă. Am cunoscut viața studențească la… 17 ani. Și a fost frumos, al naibii de frumos. Anul acesta m-a dărâmat și m-a pus pe picioare de mai multe ori decât îmi pot aduce aminte. Și l-aș trăi din nou, dacă aș putea. Pentru că a fost superb, tot. Până și părțile grele.

Acum vreau să revin la activitățile mele obișnuite. Vreau să încep să studiez un nou repertoriu. Vreau să încep să mă ocup serios de blogging, să îmi citesc cărțile, să îmi scriu articolele, să mă bucur din nou de toate lucrurile care mă definesc, nu numai de unul singur. În ultima luna, tot ce am făcut a fost să dorm, să mănânc, să studiez și să mă duc la repetiții. Nu mai știu cum este să scrii, nu mai știu cum este să citești. Dar încep în forță. Am o energie debordantă și nu sunt nici pe departe atât de obosită pe cum mă așteptam să fiu. Cred că adenalina de aseară încă îmi curge prin vene.

Mai am multe să vă spun. Am multe să vă povestesc, multe cuvinte în mine care au fost astupate, călcate în picioare. Însă a meritat, pentru cele două ore jumătate de ieri în care o sală întreagă a fost cu ochii pe mine și toată lumea m-a felicitat și m-a apreciat. Munca continuă, cu multă forță și cu multă determinare, pentru că știu că pot. M-am îndrăgostit definitiv de vioară și știu că nu voi face niciodată altceva decât să cânt la vioară. Nici nu prea mă interesează altceva în afară de asta, să fiu sinceră. Asta sunt eu, și asta este viața pe care mi-o doresc.

Deci, mă întorc, încet încet, și pe blog. Vreau să mă bucur o zi două de mine. Asta implică să îmi fac și câteva planuri pentru vară, care de-abia acum începe pentru mine. Însă sper să mai fie cineva pe-aici și să aibă cine să îmi citească rândurile. Mă așteptam să îmi curgă mult mai ușor cuvintele, să vă spun mult mai ușor tot ce aveam de spus. Eram însetată să vorbesc. Cu toate acestea, mi-a luat aproape o zi întreagă să scriu acest cuvinte. Am retrăit amintiri, momente, zile întregi. Și tot nu simt că v-am povestit tot ce aveam de povestit.

Mai trebuie să o spun încă o dată. Încă nu mi s-a întopărit în memorie. De fapt, nu realizez încă ce s-a întâmplat. Am primit diplomă de excelențe cu merite de virtuozitate și interpretare excepțională la 17 ani. Oare de mine este vorba?

Și eu acum, acum ce fac? 

 

 

AMR – 6 zile până la diplomă

wp-1466415431907

Șase zile. Șase. După doi ani, au mai rămas doar șase zile. Aproximativ 150 de ore. Nu o să încep să spun că nu știu când a trecut timpul, pentru că este de la sine înțeles.

E al naibii de ciudat să te gândești că, după 2 ani, asta este ultima săptămână în care faci lucrurile pe care le faci pentru un vis. Pentru un scop. O țintă pe care o voi întâlni, sper Duminică. Când mă gândesc că săptămână viitoare pe vremea aceasta nu voi mai spune ”Am examenul de diplomă” mi se pare mai mult decât ciudat. De fapt, mă cam strânge în spate. Pentru că dacă nu sunt studentă, dacă nu am diplomă, ce sunt eu?

Mă întreb cum va fi când mă voi trezi lunea viitoare. Oare îmi va veni în minte același lucru care îmi vine de un an de zile? Că trebuie să studiez, să fiu perfectă, că am diplomă. Probabil că da. Probabil că îmi va lua ceva timp să mă obișnuiesc cu ideea că am luat diploma. Să nu mai spun că voi da de diplomă, ci că am luat-o.

Faza amuzantă este că lucrurile dificile de-abia acum încep. Examenele naționale la școală. Intrarea la academia de muzică. Masterclass-uri. Găsitul unui job. Intratul într-o orchstră, mai întâi. Viața de-abia acum începe, dar mie partea cea mai grea mi se pare să mă desprind de cea din urmă. De stresul acesta, de greutatea asta care îmi stă pe umeri.

Ieri am postat pe Facebook afișul concertului de diplomă și am scris că nu știu dacă sunt sau nu bucuroasă că am examenul acesta. Imediat mi-a dat telefon profesorul de vioară și m-a întrebat ce s-a întâmplat, de ce nu sunt bucuroasă. Și i-am explicat că sunt bucuroasă că termin cu diploma, dar nu sunt bucuroasă că se termină această experiență frumoasă a conservatorului. Experiența de a fi studentă la conservator la doar 17 ani. De a-ți lua diploma la 17 ani și de a se uita toată lumea ciudat la tine când le spui că ai doar 17 ani și tu îți iei diploma. Îndrăgostelile din conservator, conversațiile de pe holuri, din secretariat, concertele de studenți, să aparțin undeva, să fiu cea mai tânără studentă din anul meu, să vorbesc cu tipul care cântă la corn pe balcon, să mă trezesc dimineașa la 7 și să stau de la 9 până la 2 la conservator, să am vinerea ore de teorie, să îmi beau cafeaua pe holuri. Toate astea mi-au făcut mie viața mai frumoasă 5 ani de zile. Și știu că va veni ceva mai frumos, dar tot este greu să te desparți de ceva atât de frumos și de special.

Într-o zi am să mă întorc în clădirea aceea. Mai mare, mai experimentată, cu alți ochi. Și am să le povestesc tuturor ce a însemnat Conservatorul Makedoniko pentru mine. Și-atunci vor înțelege toți de ce nu vreau să se termine. Poate mă voi vedea cu cei care mi-au făcut inima să-mi bată mai tare pe holurile conservatorului și ne vom aduce aminte de timpurile frumoase, când eram toți niște copii.

Până atunci, diploma este în șase zile.

 

AMR 27 de zile până la diplomă

M-am trezit de dimineață și mi-am băgat piciorul. Ha, ce început de articol! Nici nu prea știu ce să scriu, de fapt. Au mai rămas 27 de zile până la examenul de diplomă la conservator, ăla cu care vă tot bat la cap de prin Septembrie. Mai puțin de o lună. Unde au trecut cele 9 luni de care mă agățam, nu știu. Unde s-a dus timpul, chiar că nu știu. Luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde. Toate s-au dus într-un loc la care eu nu am acces și au mai rămas doar 27 de zile. Mi se pare absurd, într-un fel, cât de repede a trecut anul acesta. Cel mai important an din existența mea scurtă de 17 ani a trecut ca prin vis. Mi-l amintesc foarte bine. Am în cap fiecare moment important, și dacă așa sta un pic și m-aș gândi, probabil că aș putea să spun ce am făcut în fiecare zi de la începutul lui Octombrie, de când am început să mă pregătesc intensiv pentru momentul acesta, de pe 26 Iunie.

Duminică, 26 Iunie, ora 6 seara. Momentul decisiv, pe care l-am așteptat atât de mult timp. Cu entuziasm, groază, curiozitate. Am muncit doi ani pentru ziua aceasta. Și totuși, parcă aș mai vrea un an. Sau măcar o lună. Da, o lună, chiar dacă mi-e silă de piesele pe care le cânt, chiar dacă am obosit naibii să fac același lucru mereu, chiar dacă mi s-a infectat rana de la gât, chiar dacă vreau libertate. Dar trebuie să-mi iau inima în dinți și să accept data de 26 Iunie.

Știu că totul va fi bine, dar am niște emoții de mă ia naiba uneori. Și trebuie să mi le stăpânesc până atunci. Trebuie să învăț să trăiesc cu ele, prin ele, în afara lor. Altfel nu merge. Poate dacă scriu în fiecare zi, mi se vor scurge toate emoțiile în tastatura aceasta și într-un document de Word. Ar fi bine dacă ar merge așa, dar nu prea cred că se poate.

Nu știu dacă eu înțeleg, de fapt, ce se întâmplă. Diploma a fost o idee abstractă multă vreme, ceva de care vorbeam, iar acum se materializează în fața ochilor mei. În fiecare zi devine din ce în ce mai clară, ziua aceea, afurisita asta de diplomă care m-a făcut să îmi calc pe suflet de atât de multe ori pe parcursul unui an întreg.

Dacă stau bine și mă gândesc, nu mai știu să deosebesc cine sunt. Sunt eu sau diploma? Care dintre noi scrie aceste cuvinte? Sună absurd, al naibii de absurd. Și totuși așa mă simt. Parcă nu mai sunt eu. A trebuit să îmi calc de atât de multe ori pe inimă, pe suflet… pe mine. M-am călcat în picioare. M-am făcut din ce în ce mai mică, și după ce dau afurisitul ăsta de examen, trebuie să mă găsesc din nou pe mine.

Dar cât mai înjur! Mă ajută. Mda, sigur.

Nu îmi poate intra în cap ideea că se termină. Tot ce am știut eu până acum se termină și în fața mea nu știu ce este. Mi-am uitat ochelarii acasă și totul e încețoșat. Nu disting ce e în zare, dar nu e rău. E aventură, iar mie aventura îmi place. Mi-e sete și foame de aventuri.

Îmi va fi dor de tot și de toți. Chiar dacă știu că am să mai intru în conservatorul acela și că relația mea cu tot ce înseamnă ”conservator” nu se termină pe 26 Iunie, nimic nu va mai fi la fel. Pentru că eu nu voi mai fi studentă acolo. Aș putea, la fel de bine, să predau. Aș putea să intru într-o orechstră, să predau la un conservator sau să dau lecții de vioară unor țânci care de-abia s-au oprit din supt. Sunt multe posibilitățile. Nu știu.

Cred că trebuie să mă obișnuiesc cu ideea că am crescut și că la 17 ani îmi iau diploma de conservator. Devin oficial solist, cu acte în regulă. Trebuie să-mi intre în cap, la un moment dat, ideea că sunt bună. Atât de bună încât unora le este frică de mine. Mi-a fost și mie frică de cineva la un moment dat. Acum le este lor frică de mine, și e bine. Chiar dacă nu este corect, este bine.

Am atât de multe lucruri să vă povestesc! Mii de cuvinte, mii de sentimente, mii de trăiri înghesuite în 9 luni și într-o minte obosită și mult prea încărcată. Jur că am să umplu caiete întregi și am să vă spun tot. Am să vă spun tot ce mi s-a întâmplat anul acesta, fără rușine și fără bariere. Pentru că trebuie, cumva, să mă eliberez și să ”rumeg” și eu aceste informații. Să îmi întipăresc în minte fiecare moment, ca să nu plece. Dacă rămân fără amintirile de anul acesta, rămân fără un sine. Anul acesta m-a format.

Nu s-a terminat încă, dar acesta este începutul sfârșitului. Tocmai din cauza asta ar trebui să mă bucur de fiecare moment și să las emoțiile la o parte. Să muncesc cât mai mult posibil, ca să știu că am dat tot ce am avut mai mult.

Luna viitoare pe vremea aceasta voi ține, sper, diploma în mâini și vă voi spune povești cât pentru o viață. Între timp, a început numărătoarea inversă.

AMR – 4 luni până la diplomă

Hello, hello! Știu că nu ați mai auzit de mult de mine, dar, bineînțeles, există un motiv întemeiat pentru absența mea. Nu știu dacă știți, dar anul acesta este anul final pentru mine la conservator, ceea ce înseamnă că în vară am examenul de diplomă, examen ce se va desfășura ca un concert în care numai eu voi fi solista. Va trebui să cânt cam o oră jumătate un repertoriu foarte solicitant, și să o fac într-un stil perfect. Asta implică foarte multă muncă din parte mea, mii de ore de studiu, de repetiții, de stat în picioare și de alergat între școli.

Nu îmi este frică de pasul acesta. Știu că o pot face. Progresul meu este evident de la o lecție la alta. Însă nu este ușor, recunosc. Anul acesta a trebuit să dau totul la o parte pentru vioară, pentru un examen care va trece mai repede decât mă aștept. Dar merită, merită al naibii de mult, pentru că atunci când voi termina de cântat, în ziua aceea din Iunie, voi ști că mi-am împlinit un vis.

Ideea este că examenul acela se apropie cu pași repezi. Cu pași incredibili de repezi și eu nu pot face nimic să opresc timpul. Nici nu vreau, de cele mai multe ori. Da, bineînțeles că am obosit, fizic și mintal, dar încerc să mă țin tare, pentru că știu cât de fericită voi fi după ce voi trece acest prag. Diploma înseamnă mai mult decât o hârtie pentru mine – înseamnă împlinirea unui vis, confirmarea că pot să fac ce îmi propun și trecerea unui pas important. După, voi fi oficial violonistă. Cu acte în regulă, vorba aia.

Ce implică pregătirea pentru acest examen? Câte cinci ore de studiu în fiecare zi, repetiții în fiecare weekend, alergătură multă. Înseamnă răni la gât, dureri de spate, degete bătătorite, pe care nu mi le mai simt. Lunile acestea a trebuit să mă las pe mine la o parte mai mult decât am făcut-o vreodată. Să nu mă gândesc la oboseală, la plictis, la rutină, la tot ce vreau și nu pot avea deocamdată. Trebuie să mă dedic întru totul viorii.

Însă lunile acestea înseamnă și foarte mută frumusețe. Asta îmi place mie să fac, e stilul de viață pe care mi l-am ales și de care vreau să mă țin cu dinții. Îmi place ritmul acesta alert al vieții, la fel cum îmi plac și Sâmbetele în care pășesc în conservator la 9 dimineața și ies de acolo la 1. E frumos. E artă, chiar dacă uneori seamănă cu un chin.

Aștept vara, bineînțeles. Există câteva lucruri pe care vreau să le fac după examen. În seara respectivă vreau să ies în oraș cu prietenii mei și să sărbătoresc tot ce am câștigat și tot ce am pierdut. Probabil voi plânge în hohote după ce voi ști că s-a terminat. Nu știu. Ca să mă descarc, ca să mă ușurez, ca să plâng tot ce pierd și tot ce câștig. Apoi mă voi închide în casă și nu voi face nimic pentru două săptămâni. Nu voi atinge vioara, cu siguranță. E important ca uneori să iei o pauză și să îți amintești de ce o faci. Vreau, de asemenea, să scriu. Am mii de cuvinte pe care să le pun pe hârtie, zeci de sentimente și povești de spus. Luni întregi de viață care trebuiesc spuse.

Luna aceasta am 3 examene pentru care trebuie să învăț. Încerc să învăț cât mai mult pot, dar printre studiu și repetiții, nu prea îmi mai rămâne mult timp de istoria muzicii și restul găștii. Și mai puțin timp îmi rămâne pentru blog și pentru articole. Îmi este foarte dor să îmi petrec ziua întreagă bând ceai, citind și scriind articole, dar încerc să mă bucur de cele patru luni care mi-au mai rămas. Știu că îmi va fi dor de viața aceasta când, într-un fel, se va termina și una nouă va începe.

Sper că totul se va terminat cu bine. Abia aștept examenul acela, chiar dacă îmi este și frică de el. Știu însă că voi deveni altcineva pe scena aceea – și am așteptat să fiu acea persoană pentru mult timp.

Ne citim cât mai curând posibil.
xo,
Bianca